Spatiul geografic si istoric al localitatii


leresti - istorie

 

Comuna Leresti este situata in nordul judetului Arges , in pitoreasca zona a Muscelului.
MUSCELUL ,inzestrat de Dumnezeu cu atatea frumuseti,cu plaiuri manoase,este una din zonele cele mai frumoase ale tarii.
Monumente ale naturii ca Piatra Craiului,Papusa si Iezerul,defileul Dambovicioarei si Cheile Dambovitei,minunatele locuri de odihna ca Voina,Brusturet,Dealul Sasului,Valea lui Ivan,ii confera un statut aparte.
In aceasta parte a tarii , prin cuvantul Campulung,a inceput sa fie scrisa istoria.
Tot aici se pastreza locul de veci si de vesnica pomenire al primilor nostrii voievozi-Basarabii : Basarab 1 Intemeietorul si Nicolae Alexandru Basarab,fiul sau ,caruia ii placea sa-si zica “ Campulungeanul “. Tot aici,in prima resedinta a Tarii Romanesti , este locul de nastere a doi domnitori , Vladislav Vlaicu si Radu 1 si a unei tarine , sora lor Ana , casatorita cu tarul Ioan Statimir al Bulgariei.
Se poate spune ca “ a trece prin Muscel inseamna a trece prin istorie”.
Din soseaua nationala Pitesti-Campulung-Brasov-D.N. 73 , la kilometrul 54 se desprinde spre stanga un drum jedetean , asfaltat care duce la cabana Voina , cabana asezata la baza masivului Iezer-Papusa. Acest drum judetean trece prin satele Voinesti ( 2km) si Leresti (5km) care,impreuna cu satul de rudari , Pojorata , situate la nord , formeaza azi , comuna Leresti-Muscel. Teritoriul comunei este de 14.219 hectare , din care 88 hectare perimetrul construibil , 71 hectare arabil , 205 hectare pasuni natural , 472 hectare fanete natural si 235 hectare livezi. Restul suprafetei este zona impadurita.
Populatia comunei este de 4.950 locuitori
Lerestiul este asezat pe partea stanga a apei “ Raul Targului “ de o parte si de alta a drumului jedetean 734 , fiind strajuit armonios de doua dealuri lungi si impadurite. La rasarit se afla prelungirea culmii muntelui Stramtu , numita “ Plaiul oilor” deoarece pe aici primavara urcau oile la munte , la pasunat si tot pe aici , toamna , coborau. Acest deal are 970 m in punctul numit “ Poiana Fantanii “ si 1074 metri in cel numit “ Poiana Fetii “ .
La apus localitatea este strajuita de culmile “ Pojorata “ si “ Coasta raului “ , prelungirile muntelui “ Lalu “ (care se lasa inspre sud pan ape platoul “ Grui “ , la vest de Campulung ) avand urmatoarele cote : la sud in punctul numit “ Magura “ 889 metri , catre central comunei , “ In varf la Iaru “ 800 metri , iar in partea de nord , in punctul numit “ Ferigi “ 887 metri.
Valea in care este asezata comuna are o altitudine cuprinsa intre 660 metri la sud , 730 metri la nord , altitudinea nucleului principal fiind de 665 metri.
Casele curate si albe apar vesele din palcurile de pomi si te fac sa le banuiesti de la distanta frumusetea , dand localitatii aspectul unui orasel de munte , cladit cu simt artistic.
Pe fundalul nordic al comunei se proiecteaza semeti muntii “ Papasa “ , de 2391 metri si “ Iezerul Mare “ , de 2463 metri . La est se afla muntele “ Stramtu “ , de 1375 metri , iar la vest “ Lalu “ de 1111 metri , impaduriti aproape pana la varfuri.
Directia vaii – de la nord catre sud- face ca intrega comuna sa fie expusa la soare in cea mai mare parte a zilei. Dealurile marginase o feresc de vanturi aspre si-i asigura o clima blanda.
In cele mai grele ierni nu se vad nameti , grosimea stratului de zapada variind intre 0,10 si 0,40 metri , temperatura minima fiind cuprinsa intre 20 si 25 grade Celsius.
Valea este suficient de lunga , incat aerul umed , propriu vailor de munte , este lesne maturat de vanturi.
In partea de sud a comunei se face simtit “ Vantul de Est “ , o rasuflare a Crivatului care ajunge pana aici diminuat. Specific zonei este “ Vantul de nuc “ , un vant chiar caldut care face parte din categoria vanturilor descendente.
Astfel gasim aici un aer curat , fara umiditate , tocmai bun pentru o statiune climaterica. Desi nu i s-a recunoscut oficial aceasta calitate , vara vin aici o multime de vilegiaturisti ( turisti ).
Apropierea muntilor , precum si faptul ca soarele rasare mai tarziu si apune mai devreme dupa dealurile marginase , fac ca , vara , in timpul noptii , sa fie simtita o racoare placuta.
Media temperaturilor maxime in luna lui cuptor variaza intre 25 si 28 grade celsius. Rar se intalnesc temperaturi de 30 , 35 grade Celsius , iar media anuala a precipitatiilor se incadreaza intre 1100 si 1300 mililitri. De aceea porumbul nu se coace suficient , iar fructele se coc cu o intarziere de zece zile fata de Campulung.
Descoperirea arheologica din punctul “Mailatoaia” situat pe “Malul lui Cocos” din satul Voinesti, efectuata de elevii scolii din localitate sub directa indrumare a profesorului de istorie Marin Badescu si a invatatorului C-tin Becleanu, in cadrul concursului “Cautatorii de comori” din toamna anului 1969, duce istoria comunei Leresti pana in perioada daco-romana; mai exact in secolul  al doilea dupa Hristos.
Pe Transalutanus, aproape de limita sa nordica, la cca 11 km nord de Jidava si 23 km sud de “burgul” de la Rucar ,s-a facut o noua si importanta descoperire arheologica: o constructive romana de tip castru, castelum, turn de aparare sau poate o constructie de natura civila. Iata prima intrebare pe care si-au pus-o specialistii. Pozitia strategica – un platou ce domina intreaga depresiune a Campulungului spre cele patru puncte cardinal, apropierea caii de comunicatie Campulung-Brasov-Targoviste, materialul folosit la aceasta constructie au facut posibila ipoteza existentei unui fost castru. Amplasarea acestuia corespunde intocmai recomandarilor lui Hyginus.
Sporadice si in salturi,cercetarile arheologice au continuat sugerand ipoteza ca la Voinesti,pe campul de la rasarit de “therme”, in punctual “Mailatoaia”de pe “Malul lui Cocos” se gasea “un castru de pamant”, azi total nivelat.In aceasta zona s-au descoperit fragmente ceramice, toarte de amphora s.a.,depozitate la muzeul “Scolii din Voinesti”,cum ar fi:
-fragmente de ceramica rosie si gri-negricioasa
-fragmente de “tegulla mamatae”
-fragmente de apeduct
-cuie
-un obiect de metal de o forma neidentificata
-doua tuburi (conducte) din plumb.
In afara de cele aratate mai sus,s-a gasit si o cantitate de 8 kg plumb topit, ceea ce inseamna ca lungimea tuburilor era mai mare. Aceasta nu ar exclude posibilitatea distrugerii fortificatiei intr-un incendiu.
Materialul folosit la aceasta constructie este specific tehnicii romane;
-piatra de colt (calcare si gresii)
-caramizi de dimensiuni mari, bine arse
-lianti(“opus incertum” si “signinum”).
Zidurile au grosimea de 0,70- 0,90 m.La constructia lor, pe alocuri s-a folosit si caramida intercalate cu piatra. Pe partea interioara zidurile sunt captusite cu un strat subtire de var amestecat cu fragmente mici de caramida (opuse signinum),un fel de mosaic. Baza superioara este acoperita cu un strat de pamant a carui grosime variaza intre 0,05 si 0,45 m.
Resturile tuburilor de plumb ca si prezenta acestui “opus signinum” par a ne da indiciul ca aceasta constructie, sau cel putin o parte din ea,se folosea drept bai (“therme”), nelipsite castrelor. In cazul de fata, ele s-ar afla in afara castrului.
Dar ultimele sapaturi au scos la iveala unele dintre cele mai valoroase obiecte de inventor descoperite la Voinesti si anume doua stampile tegulare.
Prima stampila se incadreaza cronologic la inceputul secolului al doilea dupa Hristos. Ea se afla imprimata pe un fragment de caramida cu dimensiunile de 19 x 6 x 2,5 cm.Stampila este in cartus dreptunghiular incomplete in tabula ansata ,lat de 4 cm.Literele sunt inalte de 2 cm, iar inscriptia “Leg(io) XI C(laudia) P(ia) F(idelis)” argumenteaza istoric prezenta la Voinesti a legiunii mentionate. Iar daca nu, atunci in mod cert a unei subunitati a acesteia.
Cea de-a doua stampila se afla imprimata pe o caramida fragmentara cu dimensiunile de 12,5 x 10,5 x 2 cm si este in cartus dreptunghiular simplu, incomplet, lat de 2 cm.Lectura este urmatoarea “Coh(ars) (I) Com(magenorum)”.Ca si precedent stampila, si aceasta este datata chronologic la inceputul secolului al doilea dupa Hristos.
Este o dovata certa ca termele si castrul de la Voinesti au fost construite si locuite si de detasamente ale Cohortei I Flavia Commagenorum.
Preluate de publicatii de specialitate, descoperirile arheologice de la Voinesti au intrat in circuitul valorilor cultural istorice.
Pe baza celor aratate mai sus, putem conchide ca marturiile arheologice din punctual “Mailatoaia” din zona Lerestiului, alaturi de altele din tara, sunt in masura sa dovedeasca, inca o data, continuitatea daco-romana, in acest spatiu pana in faza de incheiere a procesului formarii limbii si poporului roman.
EPOCA MEDIE
In Dictionarul geografic al judetului Muscel de la 1893 se spune ca “In comuna, care a fost proprietatea Basarabilor,se vad ruinele unei vechi citadel pe care poporul o numeste Cetatea Tatarasca. Aici se vad ruinele din palaturile Basarabilor, zidite, se crede, din secolul al XIII-lea. In nord-estul comunei se mai zaresc, destul de sters, ruine pe care traditia locala le plaseaza in vremea Basarabilor.Dar dovezi si date concrete despre existent localitatii in sec. al XIII-lea nu avem.
In schimb, primul document care atesta numele de “Leresti” este actul emis de Mircea cel Batran la 1414, prin care “intareste” lui Ion,Burcea si Calian satul Branistea Urasei, ocina la Vadul Sercaei si “o stana in muntele Leresti”, scutite dedari si de slujbe. De la acest munte isi trage si localitatea numele de Leresti.
Istoria comunei incepe insa sa se reliefeze mai clar,sa prinda contururi,in secolul al XV-lea.
In anul 1963, in urma unei campanii de sapaturi arheologice efectuate de Muzeul din Campulung Muscel,pe platoul denumit “La ziduri” (in gradina lui Ghica Badicu),au fost scoase la lumina urmele ingropate ale unei constructii de cult, necunoscute pana atunci.Potrivit elementelor de datare, respective cele mai vechi monede descoperite in cel mai vechi nivel de morminte, a ceramicii recoltate, a podoabelor si a materialelor cu valoare de dotare individuala, aceasta biserica necunoscuta din Leresti a fost construita – intr-o prima faza – in a doua jumatate a sec. al XV-lea,dupa anul 1470.
A doua faza de constructive a avut loc la inceputul secolului al XVI-lea, cand s-a adaugat “nartexul”.In urma sapaturilor au fost identificate 101 morminte datand din a doua jumatate a sec. al XV-lea si pana in a doua jumatate a sec. al XVII-lea,interval dupa care viata complexului inceteaza.In afara de descoperirea in morminte a monedelor din aceasta epoca, existenta monumentului in a doua jumatate a sec. al XV-lea este confirmata si de ceramica specifica (un vas cu buza dubla, rasfrantain afara, ce a fost descoperit “in situ”,pe fundul santului de temelie).Monedele descoperite sunt variate si toate din argint: dinari unguresti emisi de Matei Corvin si Vladislav al II-lea, aspri ai lui Mahomed al II-lea si Baiazid al II-lea, monede polone emise de Ioan Albert, emisiuni ale Republicii Dalmate Raguza, din 1514-1533.S-a descoperit si o moneda romaneasca emisa de voievodul Basarab al II-lea (1442-1443) “unicat in numismatica Tarii Romanesti.
Data cea mai noua, care indica momentul in jurul caruia activitatea bisericii pare a fi incetat, este reprezentata de o lespede funerara, aflata “in situ”.Lespedea, din piatra de Albesti, poarta textul epitaf in chirilica romaneasca ,dezvaluind identitatea,originea, profesia si data mortii titularului:
“Aici, icia, zac umedile oase ale celui cinstit si de buna ruda Todoran, iuzbasa de rosii, feciorul postelnicului Predii ot Leresti (si) (sau) (pristavit in zilele luminatului domn).Io (Constantin Basarab Voievod) in lu (na) lui noe(m)(brie) o zile V(a) leat 7164 (1656).
Este de retinut termenul de “iuzbasa de rosii”, deci functie militara de comandant al unui efectiv de 100 de ostasi de cavalerie (rosii), proveniti din mica boierime de
tara, care aveau atat activitati militare cat si obligatii administrative-fiscale, platind darea “ruseala” (birul de rosii) de 30 de ughii annual, ceea ce ne confirma faptul ca Lerestii erau un sat plaiesesc, din cadrul celor destinate pazei frontierei cu Transilvania.
Prezenta unui iuzbasa de Leresti (Todoran) este semnificativa.Tatal lui Todoran a fost un cunoscut boier ,postelnicul Preda, “sluga” voievodului Radu Mihnea, mentionat intr-un document din 24 septembrie 1614, privitor la “infratirea sa cu Parvul, paharnic, si cu sotia acestuia Maria, asupra satului Voinesti”.
Pe langa alte obiecte, in mormantul lui Todoran s-a descoperit si un inel care, dupa toate probabilitatile,este un inel funerar.
De membrii “familiei Lerestilor” din sec. al XVII-lea nu sunt poate straine cele doua cavouri descoperite in imediata apropiere a mormantului iuzbasei Todoran, unde s-au gasit resturi din fire de aur si argint, o copca (carlig), un inel din argint masiv,doua “pasari” (cercei de tampla din argint), doua ace si un ac cu gamalie globulara, din bronz.
Dovezile duc la stabilirea unor pretioase concluzii privind procesul social-economic si cultural-istoric in perioada secolelor al XV-lea si al XVI-lea, in zona nordica a Muscelului, din care face parte si asezarea de la Leresti.Ducatul emis de Basarab al II-lea reconfirma importantul moment politic –desi de scurta durata – al revenirii la starea de independent a Tarii Romanesti in preajma instaurarii indelungatei dominatii otomane.
In unele documente de la sfarsitul sec. al XVI-lea gasim stiri referitoare la satul Voinesti.Astfel, intr-un hrisov de la 27 august 7090 (1582), dat de Mihnea Voievod, se fac referiri la mosia Voinesti. Acesta este primul document scris descoperit pana in present, care atesta existenta Voinestilor, din document reiesind clar despre fiintarea sa inainte de emiterea acestuia deoarece in text este utilizata formularea “… pentru ca acest sat a fost mostenire…”
Doi ani mai tarziu, la 28 aprilie 7092 (1584), Patru Voievod, fiul lui Patrascu Voievod,domnul Tarii Romanesti, confirma jupanesei Maria, fiica lui Ionascu, stapanirea peste mosia Voinesti.
De la aceasta mosie, Voinesti, intarita pe rand jupanitelor Rada (1582) si Maria (1584) I se trage localitatii denumirea de Voinesti.
In continuare asistam la o succesiune periodica de stapani pusi in posesia unor parti din mosia Voinesti, prin acte domnesti. Astfel la 2 iunie 7126(1618) Gavril Movila Voievod, hotaraste “prin cartea lui “ ca “jupaneasa Stana cu soru-sa Neacsa sa stapaneasca mosia cat li se cuvine in satul Voinesti, de la tatal lor Danciul Cotenescul”.
Din nou, la 1620, Gavrila Movila Voievod confirma printr-un act al sau “jupanesei, Stana cu soru-sa… stapanirea peste partea lor de mosie din Voinesti”.
Din aceasta perioada avem primele stiri care se refera la pierderea libertatii unor locuitori ai satului si aservirea lor fata de creditori. Todoran din Voinesti , accepta ca ramanand “ datoriu jupanului Mihaiu aspri 7700 de 8 ani “ , de nu va putea plati datoria in ziua de Sf. Dumitru sa fie “ ruman cu feciorii mei si cu toata mosia mea ‘. Cativa ani mai tarziu cazul isi gaseste rezolvarea printr-un act domnesc al lui Radu Mihnea Voievod care “ intareste lui Mihai Vataf si cu fii sai , ocina in Voinesti partea lui Tudoran si a fiilor sai , toata , oricat se va alege ca acest ommai sus spus , anume Tudoran , el e fost dinainte vreme megiesi cuocina “.
Din documentele aflate la Arhivele Nationale Istorice Centrale din Bucuresti aflam de existent tiganilor pe mosia Lerestilor. Matei Voievod ,printr-o “ carte “ , face volnic pe laudat ca sai poata lua un tigan de la Oancea din Leresti pentru “ ca-l avea de la tatal sau de mosie sip e care laudat s-au pus zalog pentru 4000 de bani , pe care i-au imprumutat , dar Oancea zice ca banii i-au imprumutat cu camata “.
In secolul al XVII –lea avem stiri ca Leresti au fost sub ascultarea “ scalei “ de la Rucar- Dragoslavele , sate de “ pasadari “ ce pazeau “ scala si plaiul de pe drumul Brasovului “ , carora li s-au pus la dipozitie alte “ 12 sate de plaiesi din apropiere “ care erau “ supt ascultarea schilei “ . Cele doua sate pazeau posada ziua si noaptea , iar celelalte 12 , plaiurile din jurul scalei . O porunaca a lui Serban Cantacuzino , din 17 februarie 1680 , ii ameninta pe acestia cu spanzuratoarea , in cazul in care plaiul ramane nepazit . Printre cele 12 sate se numara si Lerestii , alaturi de Nucsoara , Corbi , Corbsori , Slanic , Namaiesti , Stoenesti , Badeni , Berevoiesti , Albesti si altele .
Totodata impreuna cu parcalabii celor 12 sate , schilerul judeca pricinile marunte , ivite intre locuitorii acestora , inpartind cu parcalabii si manastirea Campulung , veniturile realizate din amenzi.
In 1646 Matei Basarab spune intr-o porunca data oamenilor din Godeni pentru muntele Musuroaiele : “ Cu mila lui dumnezeu , Io Matei Basarb Voievod si Domn , dat-am Domnia mea aceasta porunca a Domniei mele acestor oameni din Godeni judetul Muscel anume : Radu Urmalan i Bratila i Rotea i Negoit i Dan i Vladislav i Mateiu ca sa fie in pace de catre Preda ot Leresti si de catre feciorii lui si de catre toate rudeniile lor pentru un munte ce au vandut acesti oameni ce scriu mai sus , parintelui egumenului Melhisedec de la sfanta Manastire ot Dolgopol , pentru ca s-au sculat Leresti ca sa lepede banii sfintei Manastiri sis sa tie si acel munte ce se cheama Musuroaiele , zicand ei ca sunt mai volnici. Iar acesti oameni ce scriu mai sus ei au venit toti de fata inaintea Domniei mele de au marturisit ca au vandut sfintei manastiri si mai vartos au dat pentru pomeana mosilor si au scris la pomelnic pre mosi lor Bara si Dica. Drept aceia Domnia mea am judecat si am dat acestor oameni ce scriu mai sus ca sa fie in pace de catre Leresti si de catre toti cati  scriu mai sus mai mult val sau mantuiala si muntele sa fie statator sfintei Manastiri cum l-au vandut si cum l-au dat pentru pomeana, ca pomeana nimea nu este volnic a o sparge si Leresti sa nu mai aiba nici-o treaba de acum inainte si intr-alt chip sa nu fie, ci dupa zisa Domniei mele”. Scris luna mai 29 let 7154 (1646)  Io Matei Voievod si Domn.
Matei Basarab prin cartea data tot la 29 mai 1646 rezolva cazul spunand: “ca sa fie pace de catre Preda ot Leresti si de catre feciorii lui si de catre nepotii lui su de catre toate rudeniile lor”……”si Lerestii sa nu mai aiba ni-o treba de acum inainte “
Cu aceasta carte a lui Matei Basarab se deschide seria conflictelor de proprietati dintre boierii din Leresti si Manastirea Campulung si cu boierii din imprejurimi , pentru muntii Musuroaiele , Clabucetul , Stramtul , Zanoaga , conflicte in care nu o data domnitorii si mitropolitul tarii Romanesti au intervenit . Astfel , la 18 aprilie 1667 , parintele egumen de la Manastirea Campulung se infatiseaza la divanul lui Radu Leon Voievud , impreuna cu boierii din Leresti , Oancea si Dragomir si face “ intrebaciune “ pentru hotarul muntilor Musuroaiele , Clabucetul si Stramtul , drept care domnitorul numeste o “ comisie “ sa mearga acolo sa caute sis a adevereasca pe unde a fost hotarul si semnele muntelui “ mai dinainte vreme “.
La 23 ianuarie 1694 , Mitropolitul Tarii Romanesti da o carte de “ bluestem “ la 6 boieri hotarnici in rezolvarea hotarelor muntilor Clabucetului si Zanoaga.
Problema muntilor si a hotarelor lor nu a fost lamurita la timpul respectiv odata ce viitoarele procese au avut ca mobil tot “ proprietatea “.
Pentru secolul al XVIII –lea stirile sunt destul de sarace si , chiar daca exista , ele sunt strans legate de evenimentele secolului XIX si de aceea vor fi tratate impreuna.
EPOCA  MODERNA
Dat fiind faptul ca pamantul din vatra satului impreuna cu muntii din raza lui au fost in stapanirea unor mari proprietari , nu este exclus ca acesti boieri sa fi jucat un rol important in viata social-politica si economica a tarii.
Tribunalul judetean Muscel prin sentinta nr. 79 din 25 iulie 1834 recunoaste ca toata mosia Leresti si cu 12 munti s-au stapanit din “vremuri imemorabile” de trei neamuri de seama si anume: Leresti, Banesti si Stalpeni .
Tribunalul a dat aceasta sentinta pe baza “hotarniciei” a 12 boieri –cum era procedeul- din leatul 1661.Prin aceasta hotarnicie s-a dat boierilor numiti Leresti, partea lor de mosie din sat si muntii “Dintre Rauri” (astazi Baratul),”Huluba”,”Piscul Barbului”,precum si a treia parte din muntii “Comisul” si “Lerescu”.
Celelalte doua neamuri, Banestii si Stalpenii, au ramas “neimpartiti” in cei sapte munti si anume: “Clacile”,”Lalu”,”Pojorata”,Nanu”,”Vacarea””Pecineagu”,si ”Stramtu”, precum si doua treimi din muntii “Comisul” si “Lerescu”.
Din boierii Stalpeni se trag Balotestii, care au cumparat si partea Banestilor.Prin diferite cumparari au intrat in drepturi si boierii Rucareni care, facand comert intens cu vite, branzeturi si cherestea si cumparand proprietati in hotarul satelor Rucar,Dragoslavele ….Leresti….,au ajuns cei mai mari proprietary din nordul Muscelului.
Din Balotesti se trage in linie feminina si Ion C. Bratianu. Din aceasta legatura de rudenie , I. C. Bratianu a avut si oarecare parte de mosie in Leresti , pe care a vandut-o in timpul Revolutiei de la 1848 , dupa cum scrie d-na Pilat , sora lui I. C. Bratianu in memoriile sale ( ia numeste revolutiile “ luptele mari patriotice de la 1848 “ ).
De la boierii Leresti , o parte din mosii a trecut in posesia Manastirii din Campulung , in vatra satului si muntele Baratu . Alti mari proprietari – numai de
Munti – au fost Iorgulesti . Pe la 1854 serdarul Scarlat Iorgulecu , impreuna cu fiul sau Grigore Iorgulescu , a facut hatarnicia proprietatilor lor , obtinute prin cumparari . Mai tarziu , proprietetile Iorgulestilor din Leresti au fost vandute la diferiti membri comunitari.
Despre viata social-culturala a cetatenilor din sat nu se stiu multe lucruri. Cert este ca populatia sateasca s-a inmultit si comunitatea s-a dezvoltat si prin asezarea aici a romanilor “Ungureni” ,care au fugit din Ardeal din cauza diferitelor suferinte, dar mai ales ca sa scape de catanie.Cei mai multi dintre ei au ramas cu numele de “Ungureanu”, Catana “,”Negru”.
Primele asezari de romani ardeleni s-au constituit probabil imediat dupa rascoala condusa de Horea, Closca si Crisan. Referitor la aceste asezari, iata ce spune institutorul Nicolae Ionescu Campulung in lucrarea sa Campulungul sub Fanarioti: “Dupa tragicul sfarsit al conducaorilor revolutiei din Transilvania, in 1784, marea parte din romanii rasculati s-au expatriat de frica persecutiilor ce ar fi avut sa sufere de la unguri.Multi trecura muntii in decembrie in 1785, aici la noi si populara satele din nordul judetului Muscel, iar pe altele le-au format din nou, cum sunt “Badenii Ungureni”, “Berevoiestii Ungureni”, si altele.O parte s-au asezat in jurul orasului, formand mahalalele Campulungului.Despre acestea din urma vorbeste “Asezamantul aflat in cartea de documente domnesti” pe care o are in posesie “Casa obstei mosnenilor Campulungeni” din 1785 ghenar 4, prin care se acorda “Ungurenilor”, “ce sunt sezatori cu casele pe mosia din camp a orasului, voie sa ocupe locuri de case si de gradina in plata patruzeci de bani pe an”.
“Dupa revolutia din Ardeal, pornita din indemnul lui Horea, Closca si Crisan, in 1785, multi transilvaneni au trecut muntii si s-au asezat pe mosia orasului, mai ales in mahalaua Visoi si spre satele Voinesti si Valea Mare…”
Desigur, cu acea ocazie, o parte din “Ungureni” s-a asezat si in satul Leresti, pe mosiile boieresti de aici.Stabilirea veneticilor “Ungureni” in aceste locuri a continuat mult timp, insa.
Istoricul bisericii adduce oarecare lumina si asupra istoricului satului.Biserica “Sfintii Voievozi” a fost construita de locuitori in anul 1860 sub indrumarea preotilor din sat.Inainte de aceasta – spun batranii – a existat o alta biserica, din lemn, tot pe locul celei noi.Despre aceasta biserica, preotul Rautescu din Dragoslavele, arata: “Biserica satului nostru (Leresti) se afla facuta de toti enoriasii de la leat 1762 pe mosia coconului Nicolae Rucareanu, de lemn si tencuita, cu toate odoarele bune si progradire de zid.Slujitorii bisericii: Popa Bucur, duhovnic si Popa Ion”.Sunt mentionati apoi 35 enoriasi de frunte, 26 enoriasi de mijloc si mai multi enoriasi de coada, iar din Lerestiul de jos erau un numar de 10 enoriasi de frunte, 8 de mijloc, 10 de coada.In total 108 enoriasi.
Acestora li se adauga o parte din enoriasii Bisericii din “Raceni”(Voinesti).
Biserica, despre care se vorbeste in acest document, este cea veche , ce s-a aflat in acelasi loc.Astazi putini batrani isi mai aduc aminte ( din marturiile stramosilor lor) cu privire la cladirea noii biserici. In cimitirul bisericii actuale mai sunt cateva cruci vechi, dinainte de 1860, cand a fost inceputa noua constructie.
Traditia actuala mai pastreaza inca mentiuni despre “Arvati”.Sub aceasta denumire erau cunoscuti grecii lui Ipsilante,fugariti de armatele turcesti si venire sa inabuse miscarea revolutionara a lui Tudor Vladimirescu.Arvatii au venit de la apus, prin punctual “Varful lui Iaru” si au trecut spre rasarit prin “Poiana Fetii” spre Dragoslavele.Erau urmariti de aproape si multi au fost prinsi si omorati.Locuitorii satelor aflate in drumul lor au avut de suferit, lucru demonstrate de o jalba trimisa Domnului Tarii de catre dragosloveni: Cu totul ne-am stins in vremea razvratirii Arvatilor si ne-am topit din fata pamantului, aflandu-ne la cheia Mariei Tale, Cand Arvatii ne rupee, cand oastea turceasca ne parjolea, care multi, chiar satenii nostril s-au si taiat de ostiri si am ramas topiti ca vai de noi…”
De atunci , a ramas in traditia popular credinta ca in imprejurimile satului trebuie sa fie comori, ascunse de Arvati in retragerea lor fortata.
Anul 1859 a insemnat infaptuirea primei etape a procesului unitatii statale: unirea Moldovei cu Tara Romaneasca.
In cadrul general al luptei pentru unire si lerestenii si-au adus contributia.
Conform Articolului 2 din “Inaltul Imparatescu Firman” din 1857, localitatile cu populatie peste varsta de 30 de ani puteau trimite deputati pentru Divanul Ad-hoc “numai dintre proprietarii de o asemenea conditie, care au mosii cu intindere de 300 de falci”.
La numarul 1 din lista cu boieri se afla inscris “Grigore sin pitaru Gheorghe Anghel”, in varsta de 38 de ani, pamantean din Valea Foii, cu 63 de locuitori pe mosie.
Despre activitatea acestuia in Divanul Ad-Hoc nu avem informatii, insa esre cert ca acesta a fost adeptul miscarii unionist.
Razboiul de independent al romanilor din 1877-1878, unul dintre momentele cele mai semnificative ale indelungatei lupte duse de poporul roman pentru castigarea dreptului sacru de a stapani in propria tara, a subliniat inca o data, ca de atatea ori in cursul zbuciumatei sale istorii, unitatea sa impresionanta si ambitia de a pune in slujba libertatii tot ce are mai scump ,inclusiv viata.
Lerestenii si voinestenii au dat si ei jertfa de sange. La asaltul redutei Rahova, in 7 noiembrie 1877, au murit eroic soldatii Butoi Ion din Voinesti – nr. Matricol 1162, Puicusi Ion din Valea Foii – nr. Matricol 145 si Soceanu Gheorghe din Leresti – nr. matricol 296, alaturi de comandantii lor, maiorul Dimitrie Giurescu – comandantul Batalionului II Muscel din Regimentul 4 Dorobanti, Arges si locotenentul Pavel Bordeanu.
Acestora li s-au adaugat soldatii Dulica Ion din Valea Foii si Toader Gheorghe din Leresti, strabunicul doctorului Constantin Teodorescu, consemnati in Cartea Eroilor, publicata in Pitesti in anul 1984 de catre C.J.C.E.S. Arges.
Dar, in afara supreme jertfe de sange, lerestenii si voinestenii au contribuit si marerial, donand bani, alimente, furaje, animale, imbracaminte.
Astfel, pe “Lista cu ofrande facute de locuitorii din doua commune din judetul Muscel”, alaturi de Valea Mare cu 179 “coti”, se afla “Locuitorii din comuna Leresti” cu “400 coti panza groasa de canepa”.
Pe tabelul cu persoanele care au facut donatii pentri armata, intocmit de Prefectura Judetului Muscel si inaintat Ministerului de Interne, la numarul current 13 sunt 55 locuitori din Voinesti cu “194 coturi panza groasa de canepa.”
Intr-un document din noiembrie 1977 referitor la donatii pentru cumpararea de arme pentru front se regasesc consiliile comunale din judetul Muscel, Obstea Mosnenilor Campulungeni dar si “Consiliul comunei Voinesti cu 20 lei”.
La 12 octombrie 1877, Prefectura Judetului Muscel face cunoscut Ministerului de Interne donatia facuta de locuitorii comunei Voinesti armatei de “ 16 perechi obiele”.
Actiuni sociale, acte revendicative, nemultumiri
Un aspect al nesupunerii generate de nemultumiri in Lerestii secolului XIX il
Constuie evenimentul care a avut loc joi 5 octombrie 1878, cand stapanul mosiei Leresti, Ion (Iancu) Lerescu a fost ucis “cu focuri de arma in timp ce se afla in varf la Iaru”.Fara sa se fi stabiliti cu exactitate autorii acestui asasinat, traditia orala spune ca ei ar fi fost “unii ai lui Vulpoiu”, care venind seara acasa si constatand ca “femeia nu are ce le pune pe masa” intrucat venise boierul si le luase totul, au recurs la uciderea lui, in localitate circuland multa vreme vorba ca “astia i-au pus capu!”.Actiunea a avut insa un caracter izolat, avand drept cauza imediata motivul aratat mai sus.
Ion Lerescu a fost inmormantat in fata Bisericii “Sfintii Voievozi”, dovada a pozitiei inalte pe care o avea in comunitatea leresteana. Mai tarziu, cand bisericii I s-a adaugat si partea de apus, mormantul a fost mutat in interior, fiind marcat de mozaicul pardoselii, iar crucea incastrata in zidul dinspre sud, asa cum se gaseste si astazi.
Omorat de talhari prin focuri de pusca.Cu al doilea glont am strapuns partea dreapta cazut mortu.”
Primavara anului 1907 a trecut prin Leresti, ca si in alti ani, fara evenimente deosebite.
Pentru a demonstra conducerii de la Bucuresti ca aici, in aceasta parte a tarii, “e liniste”, autoritatile locale au facut o fotografie de Izvorul Tamaduirii, in Vinerea luminata, la Fantana din Poduri, in ziua de 27 aprilie 1907, pe care au trimis-o la Bucuresti. Aspectul de sarbatoare este evident.
Anterior razboiului de intregire a neamului au avut loc razboaiele balcanice, in urma carora, prin pacea de la Bucuresti Romaniei ii revenea Cadrilaterul – parte component a Dobrogei – cu judetele Caliacra si Durostor.
La campania din 1913 a participat si armata romana, a carei interventie a pus capat acestui razboi zonal.In cadrul operatiunilor militare pe campul de lupta din Bulgaria si- a gasit sfarsitul si caporalul Simion Gheorghe din satul Voinesti.Razboiul pentru intregirea neamului a lasat si in Leresti urme nepieitoare.Aici, frontul de lupta a stagnat mai mult de o luna.Gropile transeelor si
a le ghiulelelor se vad si astazi printer copacii padurilor si pomii livezilor.
In zona de nord a Muscelului a actionat Regimentul 68 Infanterie, sub comanda colonelului Gheorghe Meleca, frontal de aici fiind o importanta veriga in apararea Campulungului.
In dimineata zilei de luni, 3 octombrie 1916, trupele germane au ocupat Dragoslavele si pana seara au pus stapanire pe culmile muntilor din directia sud vest, adica Varful Magurii, Pravat si Plaisor.
Lerestiul a fost ocupat de ostile austro- germane si apoi recucerit de cele romanesti prin lupte crancene. La 8 octombrie Brigada a III-a era dirijata sa ocupe pozitii spre Bughea de Sus, ca sa apere Campulungul dinspre Leresti. Companiile I si a II-a, comandate de colonelul Tiberiu Robescu, au sudtinut lupte crancene in sectorul Leresti, iar companiile a III-a si a IV-a, de sub comanda capitanului Gh.  Negulescu, au ocupat transeele de o parte si de alta a satului Voinesti, la cota 899.
In noaptea de 9/10 octombrie, companiile I si a II-a din sectorul Leresti au dus lupte grele pentru cucerirea muntelui Stramtu, inaltime dominant a vaii Raului Targului si a depresiunii Campulungului. Luptele duse la poalele lui au facut din satul Pojorata un nume fatidic, scris cu litere de foc alaturi de Mateias si Magura.
In ziua de 14 octombrie inamicul a atacat, ajungand pana la cota 800, iar actiunea armatei romane din ziua de 15 octombrie pentru a scoate dusmanul a durat aproape toata ziua, inamicul fiind bine organizat in Leresti. Dupa 14 octombrie initiative operatiunilor ramane in mainile armatei noastre. Dusmanul este continuu atacat, mai ales in sectorul Mateias- Leresti, adica in centru si spre aripa sa dreapta, unde increase sa se apropie tot mai mult de Campulung. La 20 octombrie dusmanul depaseste in flanc Lerestiul si doua zile mai tarziu ataca cu forte puternice la Albesti, incat dealul Magura, dintre cele doua sate, “a fost ocupat de bavarezi”. Curand insa “alpinii fura aruncati inapoi cu pierderi mari Lupte evidente s-au dat pana la sfarsitul lunii pe dealurile “Poiana Fetii” si “Ferigi”.
La 27 octombrie aripa dreapta a fortelor dusmane e atacata puternic la Leresti. Inamicul e aruncat dincolo de marginea de nord a satului, fiind nevoit sa
Paraseasca toata linia pe care o cucerise sis a lase in mainile romanilor “300 de prizonieri, 2 mitraliere de transee si 5 mitraliere”. La 2 noiembrie a sosit aici generalul Averescu si a hotarat o contraofensiva la aripa stanga a acestui front. Iata ce noteaza acesta in ziua de 4 noiembrie 1916 referitor la situatia campului operational: “O zi buna… inamicul a fost izgonit din satele ocupate…. Si trupele noastre au reluat pozitiile pierdute. Situatiunea s-a imbunatatit sub toate raporturile”.
Iata un exemplu din ceea ce au indurate bavarezii in munti timp, de cinci saptamabi:”a fost un adevarat infern de gheata, noroi si primejdii de moarte, caci artileria romaneasca trage bine, iar infanteria e iscusita in darea atacului prin surprindere”.
La 11 noiembrie generalul M orgen, comandantul intregului grup inamic de la nord de Campulung, incepe marele atac asupra flancului stang, de la Lerestila Candesti, sustinut de o puternica artilerie grea si de proiectile asfixiante. Trupele Diviziei 22 rezista timp de 5 zile cu energie; luptele au fost foarte crancene prin aceste regiuni de munti, dealuri si vai acoperite de paduri, ajungandu-se adeseori la atacuri la baioneta.
Detasamentul “Reitzenstein”, compus din doua batalioane (bavarez si bosniac) si format din oameni alesi, inzestrati cu mijloacele cele mai perfectionate, a pornit de la Rucar peste Zanoaga pe poteci inguste, in marsuri de noapte ca sa sprijine brigade alpine de la aripa lor dreapta.
La 15 noiembrie dusmanul patrundea in Leresti, in valea Raului Targului pe o adancime de 1500 m, dar in fata rezistentei eroice a romanilor, si-a pierdut suflul ofensiv. Divizia 22 a trecut la contra-ofensiva, atacand inamicul pe frontal cuprins intre Argesel si Bratia, la centru fiind Lerestii, scotandu-l din pozitiile sale si pricinuindu-I pierderi importante.Inamicul este gonit si respins succesiv de pe toate inaltimile detinute, fiind response toate incercarile lui de a le recuceri.
Amintirile din vremea razboiului si ocupatiei sunt dureroase. S-a distrus o parte din comuna: doua scoli, doua biserici si primaria; zeci de case au ramas ingropate
sub ruinele bombelor si obuzelor. In focul luptelor s-au nascut poezii populare despre faptele de vitejie ale ostasilor romani, fapte care i-au asezat in panoplia marilor luptatori ai neamului. Una dintre ele este si poezia “Sus la munte”, culeasa de C. Radulescu-Codin, revizor scolar de Muscel in acele timpuri.
“S-o foita iasomie
Sus in munte-i vijelie
Vijelie si furtuna
Nor de pe culm’ s’aduna…
Nu sunt nori pribegi din zori
Si dusmani din patru tari
Au venit sa ne-ocoleasca
Tara sa ne-o cotropeasca.
Din Pravat pana’n Posada
Stau ai nostri gata, gata
Pe dusman sa-l prinza’n gheara
Si sa-l alunge din tara.
Cum veni saptezeci iara
Codrii se cutremurara
Muntii mi se’nstrainara
Ca au venit cu gand mare
Sa nu lase Neamt in tara”
Ne vom referi in continuare, la cateva aspecte ale ocupatiei germane in Leresti si Voinesti, din toamna anului 1916 pana in toamna anului 1918.
Se cunoaste ca dupa retragerea in Moldova a armatei romane si a autoritatilor, aproape doua treimi din suprafata tarii a trecut sub administratie militara germana.
Inamicul a creat un comandament special pentru exploatarea Romaniei, punand in practica planul stabilit:”de a se ridica din Romania, tot ce se poate ridica”
Potrivit statisticilor vremii, in perioada ocupatiei au fost sustrase din Romania printre alte bunuri si 201.153 tone lemn. In aceasta cantitate intra desigur si cei 70-80 metri cubi de lemn pe zi, cat se exploata din padurile Lerestilor. Pentru exploatarea si transportarea rapida a materialului lemons de brad, germanii au construit in anul 1917, in doua luni (!), o linie de cale ferata ingusta, de la actuala cabana “Voina” pana la gara Campulung, pe partea stanga a apei Raului Targului, practic prin mijlocul soselei, pe o distanta de 22 km.
Pentru a construi cat mai repede calea ferata si pentru a avea sprijinul populatiei, germanii dadeau zilnic, fiecarui locuitor din Leresti si Voinesti care lucra la aceasta, un kilogram de paine alba.
Dar leresteanul si voinesteanul, ca fiecare roman, neimpacandu-se niciodata cu gandul ocupatiei, au opus rezistenta sub cele mai diverse forme. Astfel, Cornateanu Nicolae din Voinesti a fost inchis un an si jumatate “pentru crima de incendiu”.
La intoarcerea din refugiu a populatiei plecate s-au gasit multe morminte, dar mai ales cadavre ale luptatorilor care au fost ingropate pe unde s-a putut. Tulburatoare este odiseea ramasitelor pamantesti ale eroilor cazuti in Muscel. Prin circulara 5988 din 13 iulie 1917, Ministerul de Interne cerea prefecturii din Muscel sa ia “cele mai energice masuri” pentru descoperirea “ cadavrelor soldatilor romani morti in luptele ce au avut loc in partile de la munte, cadavre care sunt dezbracate de diferiti indivizi si sunt lasate prada cainilor si animalelor salbatice”.
In acelasi spirit era conceputa si scrisoarea protoereului judetului Muscel, Nicolae N. Proca, adresata prefectului judetului. Acesta considera ca “avem o datorie morala care trebuie imperios implinita fata de acesti viteji care zac
neingropati sau dezgropati prin rapile muntilor ca si prin vai”.
Dupa incheierea pacii si sub ingrijirea societatii “Cultul Eroilor”, fondata dupa razboi, si cu importantul concurs al localnicilor, s-a facut un Cimitir al Eroilor, in “Tarina”, unde au fost adunate toate mormintele izolate precum si cimitirele facute de nemti in timpul luptelor de la Valea Ursului, pe muntele “Stramtu” si pe dealul “Ferigi”. In acest cimitir odihnesc 700 de soldati, din care sunt identificati 20 romani, 65 alpini austrieci si 10 bavarezi.
In amintirea eroilor cazuti pe campurile de lupta – Pojorata, Pravat, Marasesti, Marasti – Oituz – locuitorii comunei au ridicat prin donatie publica monumente in satul Leresti si Voinesti, opere ale sculptorilor Gh. Popescu (monumentul de la Leresti) si Nicolae Barbulescu (monumentul din Valea Foii –Voinesti).
Tot in amintirea eroilor a circulat si in Leresti “ Balada lui  Danciu”:
“Din razboi se-ntoarce Danciu
Obosit ca vai de el…
Toti in cale-i sar gramada
Si-l intreaba fel de fel:
-Hei, mai Teteo, ce-i in lupta?
Ce-ai patit pe unde-ai fost?
Mamaliga a fost pe-acolo?
De sordit a fost vreun rost?
-Hei, mai Teteo…!
In razboi nu-i de saga
Cu spurcatul de dusman.
Trageu nemtii cu ghiulele
De credeai ca sparg pamantul
Eu, le raspundeam intr-una
De le-a mers la toti,zau, untul
Si cand ma-nfuriai o data
Si o bomba ca trasei…,
Iaca zau, de nu ma credeti
Am si cizme de la ei.”
Toate acestea au fost facute pentru ca numele si faptele lor de vitejie sa persiste si uitarea sa nu le acopere numele si gloria, caci jertfindu-se sub steagul patriei, alaturi de alti fii ai tarii, muscelenii cazuti eroic in luptele cu dusmanii “au inmultit- asa cum se exprima Vasile Parvan- cu anii lor cei tineri, anii nesfarsiti ai patriei”.
In primul razboi mondial jertfa de sange a comunei Leresti s-a ridicat la 151 de morti din care 18 din Valea Foii, 55 din Voinesti si 78 din Leresti. Intre ei s-a aflat si locotenent colonelul medic Ion Visoiu Cornateanu, din Voinesti.
Monumentele inchinate acestor eroi au fost ridicate si din initiativa veteranilor de razboi; in 1920 cel din Valea Foii, in 1923 cele din Leresti si Voinesti. Pe acest din urma monument mai figureaza un erou: Siman Gheorghe, mort in Campania din Bulgaria.
Mentionam ca printre  initiatorii ridicarii monumentului din Valea Foii inchinat memoriei celor “peste 70 eroi romani cazuti in luptele de pe Plaiul Oilor in campania din 1916” s-a numarat si Iosif I. Dulica, veteran de la 1877.
EPOCA CONTEMPORANA
Problemele referitoare la revendicari sociale in Leresti sunt reduse la nivelul unor aspecte izolate. Aceasta se datoreaza in primul rand faptului ca marea majoritate a populatiei se ocupa cu pastoritul si munca forestiera, dar si pentru ca pe raza comunei nu se gaseau mari unitati industriale care sa polarizeze nemultumirile si agitatiile sociale, exceptie facand actiunile din 1926.
Lupta de veacuri pentru realizarea unitatii statale a fost incununata de succes la 1 decembrie 1918 cand se infaptuia Unirea Transilvaniei cu Romania, eveniment salutat cu deosebit entuziasm si in comunele si satele judetului Muscel, printre care s-a aflat si Lerestiul. Aici au avut loc numeroase adunari, la care taranimea, tineretul, intelectualii comunei si-au manifestat bucuria de a vedea implinita una dintre nazuintele de veacuri ale tuturor romanilor.
Greutatile imense generate de razboiul mondial, care apasau pe umerii oamenilor ca o povara, au dus la radicalizarea acestora, la cresterea constiintei lor, la declansarea unui puternic curent revendicativ si prin promovarea unor forme superioare de lupta sociala.
Prezenta pe teritoriul comunei (in satul Voinesti) a fabricii de hartie a Bancii Blank, pe locul unde astazi sunt halele I.A. ARO, a facut ca actiunile sociale sa gaseasca un teren prielnic de dezvoltare si manifestare, ajungand uneori la izbucniri aproape violente.
In fabrica de hartie Voinesti, conditiile de munca ale lucratorilor erau dificile. Se muncea in doua ture de cate 12 ore pe zi. De sanatatea muncitorilor, patronii nu se ingrijeau aproape deloc. Pana in anul 1926 nu s-au pomenit concedii de boala , iar cei accidentati erau concediati. Salariile se dadeau la doua-trei luni de zile, intrunirile erau interzise.
In valtoarea revolutionara a anului 1918, din cauza conditiilor de munca si viata, a avut loc o miscare grevista, insa de scurta durata si slaba ca forta. Greva, fiind mai mult o ridicare spontana a muncitorilor, neorganizata, a fost repede inabusita. Muncitorii banuiti a fi capii miscarii au fost concediati, pe termene de la 10 la 15 zile. De asmenea, s-au incercat mijloace de corupere si de intimidare.
In anul 1920, in timpul grevei generale, la fabrica de hartie autoritatile au reusit sa inabuse din fasa miscarea grevista, prin introducerea in fabrica a jandarmilor. Dar, in urma unei sedinte secrete care a avut loc la “Casa Sindicatului” (langa fabrica) s-a hotarat trimiterea la Bucuresti a unei delegatii pentru a participa la greva generala. Delegatia era formata din 3 membri, intre care Marin Ion-Ion si
Dragusanu Nicolae, ambii din Voinesti.
La 21 martie 1926 muncitorii de la fabrica de hartie se asociaza intr-un sindicat care s-a afiliat apoi “Uniunii muncitorilor din industria chimica” cu sediul la Cluj. La 7 octombrie, prin hotararea nr. 10445 a judecatoriei Ocolului Urban Bucuresti, asociatia a fost recunoscuta ca persoana juridica.
Iata un success al infiintarii sindicatului: in mai 1926 s-a incheiat un contract colectiv de munca pe o durata de doi ani in care se prevedea “munca in trei schimburi, de opt ore fiecare”.”Cea mai puternica miscare revendicativa a fost greva de o saptamana, din decembrie 1926.” In organizarea acestei greve, un rol important l-a jucat sindicatul de fabrica. In perioada 1926-1928 , casierul sindicatului de fabrica a fost Marin Ion din Voinesti.
Pregatirea grevei s-a facut in cel mai strict secret, astfel ca, atunci cand ea a izbucnit, conducerea fabricii a fost luata prin surprindere. S-a format un comitet de greva compus din 3 membri si un comitet de mobilizare format tot din 3 membri. Dintr-unul din aceste comitete de mobilizare facea parte si Ion Ion Marin.
In dimineata zilei de 10 decembrie 1926, muncitorii au intrat in greva. In sunetul sirenei ei s-au adunat in curtea fabricii si apoi au mers la “Casa Sindicatului” unde au stat de vorba cu directorul fabricii, Leonida Serban, reprezentantul patronului. Aici s-a incheiat un proces verbal in care se spune printre altele: Subsemnatii… nemaiputand suporta persecutiile si provocarile zilnice, precum si calcarea contractului colectiv, am hotarat incetarea lucrului cu incepere de astazi a.c., ora 9 dimineata si nu vom intra in fabrica pana cand drepturile noastre de oameni si muncitori nu vor fi garantate. Pentru care semnam propriu”.
Procesul verbal a fost semnat de 211 muncitori. De asemenea, “intrunirea a fost tinuta fara a anunta Administratia si Directia fabricii, Inspectoratul muncii si nici o autoritate”. Originalul procesului verbal, vizat de Ion Hera, seful politiei, a fost inaintat Tribunalului Muscel.
Revendicarile grevistilor aveau un caracter social si economic:
-marirea salariului si darea lui la timp;
-respectarea contractului colectiv;
-concediu de boala;
-ziua de munca de 8 ore;
-incetarea prigoanei impotriva sindicalistilor si reprimirea celor concediati, in frunte cu presedintele sindicatului de fabrica, Barbescu Gh. si
-combustibil (lemne si petrol)
Satisfacandu-se partial revendicarile grevistilor, acestia si-au reluat lucrul.Ca urmare a grevei, muncitorii au obtinut urmatoarele:
-reprimirea celor concediati;
-reducerea (nu imediat, ci dupa o perioada de timp), a timpului de lucru de 10 ore;
-marirea salariului, dar foarte putin;
-reinnoirea contractului de munca;
-distribuirea de combustibil (cate 1500 kg de lemne de fiecare muncitor) si
-acordarea de concedii de boala.
La data de 1 ianuarie 1927, Gh. Barbescu a fost insa concediat si actionat in judecata ca instigator de greva, insa la 24 februarie 1928 a fost achitat.
In anul 1931, in perioada marii crize economice, cartelul fabricilor de hartie Busteni-Letea a convenit, cu Banca Blank sa-i verse lunar un million de lei, cu conditia sa inchida fabrica, pentru a scapa de concurenta. Blank a acceptat combinatia si astfel cei 600 de muncitori au ramas someri. Insa nu totul a fost facut dintr-o data, ci treptat, ca muncitorii sa nu prinda de veste si sa poata riposte. Mai intai, masina mare ce producea hartie pentru ziare a fost oprita, fabrica continuand procesul tehnologic cu o singura masina; masina mica ce producea hartie fina pentru scrisori.
In 1940, prin izolare sistematica si perfida, Romania a fost adusa in jocul politicii de dictat al puterilor Europei, cand a cedat, in toate punctele cardinal teritorii din trupul national.
Atunci, in august 1940, cand Dictatul de la Viena a taiat din trupul Romaniei Mari aproape 45.000 km patrati, un tanar fiu al Lerestilor se afla pe granita de vest, unde isi facea serviciul de ostas. A primit ordinul de retragere, “probabil strangand din dinti si poate, injurand”, dar n-a vrut sa paraseasca pamantul acela romanesc inainte de conventia stabilita, iar cand hortistii au intrat cu trei zile mai devreme, l-a aparat cu pretul vietii sale.
Consideram ca este de datoria noastra, a celor de azi sa spunem mai mult despre acest ofiter al armatei romane. Locotenentul Lazea N. Dumitru s-a nascut la 31 ianuarie 1911, in Leresti, fiind primul din cei patru copii (trei baieti si o fata ) ai lui Nicolae si Elena Lazea. Urmeaza cursurile primare in sat, iar in Campulung pe cele ale liceului “Dinicu Golescu” pe care il absolva in anul 1930. Intr-un “Certificat” eliberat la 1 august 1930 de liceu cu numarul 820, sub semnatura directorului Ion Antonescu, se fac referiri asupra comportamentului sau: “in timpul cat a urmat cursurile acestui liceu a avut o purtare buna si n-a fost niciodata indepartat din scoala”.
In urma concursului de admitere, la 25 septembrie 1930, este admis la Scoala Militara de Infanterie “Principele Carol” de la Sibiu pe care o absolva la 1 iunie 1932 cu gradul de sublocotenent prin Inaltul Ordin nr. 2055 / 28.VI.1932. Cinci ani mai tarziu, la 18 octombrie 1937 este avansat la gradul de locotenent prin Inaltul Decret 3486.
Evenimentele tragice ale istoriei nationale din vara anului 1940 il gasesc comandant de pluton de graniceri, pe granita de vest in cadrul Grupului 7 Graniceri-paza, mai exact, comandantul plutonului graniceri Diosig din cadrul Companiei a VII-a Calatele. In ziua de 4 septembrie 1940 “cade la datorie in fata trupelor maghiare”, asa cum rezulta din telegrama nr. 10.197/11.XI.1940 adresata familiei de Comandantul Grupului 7 graniceri paza. Tot din aceasta telegrama rezulta ca a fost inmormantat cu parada militara la Debretin , in Ungaria.
In urma demersurilor intreprinse de autoritatile militare si civile romane, sicriul cu corpul neinsufletit al locotenentului Lazea Dumitru este deshumat si transportat la Leresti-Muscel, unde este inmormantat cu onoruri militare, in ziua de 3 octombrie 1940.
In memoria numelui sau, strada pe care s-a nascut ii poarta numele – “Ulita Lazea”, iar la capatul ei a fost ridicata o fantana-monument pe frontispiciul careia statea scris:”In memoria eroului locotenent Lazea Dumitru”.
Sa vedem acum imprejurarile si modul in care si-a pierdut viata tanarul locotenent “ucis de trupele maghiare, care au atacat in acest sector, cu trei zile inainte de cedarea teritoriului si inceperea retragerii unitatilor de paza”.
In Memoriu asupra incidentului de la Diosig, jud. Bihor in ziua de 4 septembrie 1940 in care lt. Lazea a cazut mort in lupta, intocmit de capitanul Gheorghe Rotaru, comandantul Companiei 7 graniceri paza Calatele, deci seful direct al locotenentului Lazea, se spune:”… Conform ordinului nr. 193505 din 30 august 1940 al Comandantului M.U…,Lt. Lazea Dumitru s-a retras cu plutonul pe directia Diosig – Marghita conform planului de actiune. Locotenentul Lazea Dumitru vazand starea demoralizata a soldatilor din teritoriul cedat s-a hotarat a se intoarce la Diosig numai cu oamenii din teritoriul necedat. La orele 17 caporalul… mi-a raportat telefonic ca plutonul Diosig a fost atacat de unguri si ca sunt morti si raniti, iar de locotenentul Lazea  Dumitru nu se stie nimic. Din informatii reiese ca lt. Lazea, dup ace a omorat mai multi jandarmi unguri ( cca. 15-20 ) cu focul pustii mitraliere, vazand ca in urma jandarmilor urmeaza si trupe regulate care au inceput sa deschida foc asupra tragatorilor sai,din care 5 au cazut, a ordonat retragerea, in timp ce el a intrat intr-o curte din apropierea plutonului. Nemaiavand cu ce opune rezistenta din cauza pierderii celor 5 oameni si din cauza ca doua P.M. au fost distruse de focul inamicului, civilii unguri si armata au intrat dupa el in curtea in care intrase. Ce s-a facut cu Lazea Dumitru odata intrand in acea curte, nu se stie. Soldatii care au scapat dupa ce s-a ordonat retragerea, s-au retras catre Marghita unde au ajuns plutonul, fiecare pe cont propriu. Din declaratiile verbale ale ostasilor… care au luat parte la lupta, reiese ca plutonul
a fost atacat de jandarmi si trupe regulate maghiare care intrasera in Diosig”.
POPULATIA SI MISCARILE EI
Referitor la populatia comunei, cele mai intemeiate stiri se refera la ocupatii. Este de necontestat faptul ca indeletnicirea de baza a lerestenilor a fost, secole de-a randul, pastoritul.
Prezenta in fruntea localitatii a unui “parcalab”, in sec. al XVII-lea, denota faptul ca in Leresti se afla o populatie de cca. 250 locuitori. In unele documente ale timpului se vorbeste de locuitori ai comunei ca fiind “megiesi cu ocina” (cei care, neputandu-si plati datoriile, au devenit “rumani”, singuri sau cu feciorii lor).
Desi documente care sa ateste impartirea sociala in comuna sunt putine, totusi, putem trage concluzia ca mari familii, ca Lerescu, Balota, Iorgulescu, stapaneau intinse suprafete de pamant in vatra satului si in muntii din jurul comunei; in comuna au existat biserici inca din sec. al XV-lea, deci nu se poate sa nu fi existat locuitori din categoria celor supusi: clacasi, tigani. De asemenea, faptul ca in sec. al XVII-lea Lerestii se numarau printre cele 12 sate de plaiesi din jurul scalei Rucar – Dragoslavele denota ca avem de-a face cu o populatie de plaiesi ocupati cu paza hotarelor. Nu lipsit de importanta este faptul ca tot in secolul al XVII-lea exista acel “iuzbasa” Todoran, comandant al unui efectiv de ostasi de cavalerie (rosii) ce proveneau din mica boierime de la tara.
Credem ca o importanta schimbare in viata social-economica a locuitorilor comunei a avut-o, ca de altfel in tot Muscelul, asezarea familiilor de “Ungureni” veniti de la nord de Carpati la sfarsitul sec. al XVIII-lea. (Despre aceasta problema  am mai relatat la capitolul I “C” al lucrarii, la “epoca moderna”). In “ Istoria Daciei” a lui Dionisie Fotino, in judetul Muscel sunt mentionate 132 familii de “Ungureni”. Credem ca o parte din acesti “ venetici ” s-au asezat si in Leresti, dat fiind faptul ca ei au avut in continuare aceeasi indeletnicire practicata inainte de venire – pastoritul. Astazi, numele de Ungureanu este purtat de 33 de familii cu circa 100 de membri (numai in satul Leresti).Este posibil ca, odata cu familiile de “Ungureni” sa fi venit si familii de “Popesti”, deoarece si ei sunt asezati in partea de nord a satului Leresti, formand impreuna cu Ungurenii, chiar un “cartier”. Astazi in Leresti sunt 36 de familii, cu 112 membri cu numele de “Popescu”. Se pare ca acestia nu au fost singurii veniti din alte parti, data fiind larga circulatie in comuna a cuvantului “venetic” (denumire data celor care nu erau bastinasi).
Pe muntii Lerestilor (ca si pe alti munti din Muscel) veneau ciobani cu oile din alte parti, cum erau cei din Tilisca. De asemenea, ciobanii leresteni plecau cu oile la pasunat pe muntii altor tinuturi sau in campie, pentru iernat . Cu toate acestea, populatia comunei nu era prea numeroasa la mijlocul sec. al XIX-lea, de vreme ce a fost nevoie de unirea celor doua sate, Lerestii de sus cu 68 familii si Lerestii de jos cu 51 familii, pentru a avea o scoala.
Improprietarirea locuitorilor cu pamant la 1864 dovedeste faptul ca exista o populatie saraca, lipsita de pamant. Ar rezulta ca o parte a populatiei se ocupa si cu agricultura. Dar, dupa informatiile pe care le detinem aceasta indeletnicire era practicata destul de putin. Data fiind improprietarirea locuitorilor cu pamant, acestia s-au ocupat si cu pomicultura, deoarece “prunele produceau in medie pana la 1.000 decalitri de tuica”. In acea perioada in localitate existau trei mori, o piua in Leresti si una in Voinesti si 25 ferastraie pentru producerea cherestelei. Munca forestiera incepuse sa fie ocupatia de baza a lerestenilor inante de venirea italienilor, care produceau anual 25.000 capete tinichele si ca la 8.000 laturei”.
Din primii ani ai secolului XX (1904, dupa unele surse) au venit in Leresti italienii, experti in exploatarea padurilor, pentru a face un canal “de gros”, necesar alunecatului bustenilor pe “Valea Rusca” din muntele “Musuroaiele”. Mana de lucru era din Leresti. De la italieni, lerestenii “au furat” meseria in decursul celor 5 ani cat a durat exploatarea marerialului lemnos din Musuroaiele. La plecare, italienii “au ridicat” (stricat) canalul, dar lerestenii invatasera ce era de invatat, angajandu-se de acum singuri in efectuarea lucrarilor de acest gen, devenind neintrecuti in astfel de lucrari si exploatari forestiere. Echipe numeroase pornesc pe tot intinsul Carpatilor, din Moldova pana in Maramures, pentru exploatarea
materialului lemons, in timp rezultand chiar mutatii de populatie din Leresti in alte zone, asa cum s-a intamplat in nordul Gorjului (Tismana), Banat (Bozovici), Alba (Sebes).
Printre “pionerii” muncii forestiere Ion Axintescu, zis  “Tica”, ocupa un loc de frunte. El a lucrat la exploatarea materialului lemnos pentru Societatea “Aref” de la Curtea de Arges. Ii urmeaza Gheorghe Serbanoiu si Nae Lazea care au lucrat in tovarasie la Societatea forestiera “Drajna” din Maneci – Ungureni, Prahova. Tot aici a lucrat si Mitu D. Sarbu, cel ce si-a petrecut 50 de ani din viata numai in sectorul forestier. “Ferigenii” Nae si Gheorghe au lucrat in Comanesti – Bacau ca, de altfel si Petre Stanicioiu. Familia Pahontu (“Ciolan”),tatal si fiii Ion si Gheorghe au lucrat peste 60 de ani in nordul Gorjului la Tismana. In Banat, la Bozovici, Toplet, Iablanita, Herculane siMehadia, ani la rand a lucrat Nae Negru.
Consideram ca este interesanta mentionarea expresiilor uzuale folosite in acest domeniu:
-“carga”: semnal de pornire al lemnelor pe canal,
- “varda”: la o parte, ferea!
-“bau”: cand se strica canalul sau cand se arunca la vale pe el,
-“iohi”: am inteles, am auzit, se poate apuca de reparatie sau de descarcat lemnele,
-“iohi in drece”: sa mai vina unu sau doi in ajutor,
-“dura”: chemare la masa – “postasi” sau “distantieri”, muncitori ce supravegheau mersul lemnelor pe canal si comunicau prin semnalele mentionate anterior.
Tot de inceperea exploatarilor forestiere este legata si asezarea “rudarilor” in aceste locuri, folositi la inceput ca mana de lucru. Deveniti ulterior sedentari au inceput prelucrarea lemnului, confectionand obiecte de stricta necesitate gospodareasca: maturi, furci, greble, cosuri, “tarne”, ciubere.
La 1890 Lerestii erau impartiti tot in doua: Lerestii de Sus si Lerestii de Jos, avand o populatie de 1284 locuitori (642 barbati si 642 femei) cu 137 capi de familie, locuind in 285 de case. Voinestii se compuneau din doua catune, Raceni si Valea Foii si aveau o populatie de 1190 locuitori (600 barbati si 590 femei) cu 250 capi de familie. In datele de mai sus se remarca cresterea numerica evidenta a populatiei in decurs de aproape o jumatate de secol.
In traditia populara locala existau denumiri specifice date locuitorilor comunei. Cei din partea de nord se numeau “gusati”, cei de la mijloc, “dejanii” si cei de la sud, “raceni”. Mai tarziu (dupa impartirea administriva din 1949) cand Lerestii s-au unit cu Voinestii, au disparut termenii de “dejani” si “raceni”, aparand in schimb denumirea de “mizilici” data locuitorilor din Voinesti.
La recesamantul din anul 1912 populatia Lerestilor era de 2051 locuitori, din care 1214 in Lerestii de Sus si 837 in Lerestii de Jos.
Este semnificativ ca inaintea primului razboi mondial, in Leresti erau 24.000 de oi, ceea ce inseamna ca pastoritul era inca ocupatia de baza a lerestenilor. Dupa razboi, cand ponderea muncii inclina spre sectorul forestier, numarul oilor scade, putandu-se vorbi acum de doua ocupatii de baza: munca forestiera si pastoritul.
 MISCAREA COOPERATISTA
Miscarea cooperatista a avut realizari importante in comuna Leresti.
Banca Populara s-a infiintat in anul 1904. Un credit cu o dobanda de 10-15 % era la indemana tuturor. Banca Populara a imprumutat scoala si biserica cu sume insemnate. Spiritul de economie ajunsese foarte dezvoltat. Fiecare tanar cauta sa-si formeze economii, fiecare batran sa-si asigure “bani albi pentru zile negre”. Aceasta institutie a ajutat cu peste 500.000 lei la constructia noii biserici si cu cateva zeci de mii la constructia scolii primare de baieti.
Criza economica din 1929 a dat o lovitura de moarte bancilor populare. “Legea
conversiunii” care a hotarat lichidarea vechilor datorii agricole cu reduceri de la 30 pana la 70 % a facut ca depunerile sa nu mai poata fi restituite in intregime. Trebuie sa treaca un timp indelungat ca sateanul sa poata incepe din nou sa-si depuna economiile la bancile populare. Activitatea bancii se rezuma acum numai la incasarea datoriilor intrate in conversiune si restituirea depunerilor sau chiar a unei bune parti din capital. Se intrevedea posibilitatea reinceperii unei noi activitati in viitor.
In comuna mai exista o cooperativa  agricola, denumita “Leresti”. In 1935 ea nu mai avea nici o activitate, dar nici nu era lichidata. S-a ocupat cu succes de cateva exploatari de paduri: padurea din sat, proprietatea Suzanei Negulici, si Dobriasul, proprietatea colonelului Tudorescu. Dar exploatarea din Argesel a padurii aceluiasi colonel i-a fost fatala.
Cooperativa “ Raul Targului ” (cu sediul centra la Cluj) avea cei mai multi membri din comuna. S-a ocupat cu exploatarea materialului lemons ramas de la trupele germane de ocupatie, a padurii Vacarea si Stramtul, realizand importante beneficii.
Lerestenii s-au mobilizat unindu-si eforturile (si prin cooperativa “Raul Targului”) pentru: repararea bisericii, distruse in mare parte de razboi, ridicarea monumentelor si cimitirului eroilor, construirea noii scoli de baieti si a scolii din Voinesti, ridicarea noii biserici.
Aceasta cooperativa s-a dovedit una dintre cele mai bune din tara, aducand binefaceri in toate comunele din zona ( prime de munca, dividente, ajutoare filantropice si culturale).
Donatiile facute pentru scoli, biserici si alte institutii au fost de peste un million de lei.
SPATIUL ETNOGRAFIC SI CULTURAL AL LOCALITATII
OCUPATIILE LOCUITORILOR
Culesul din natura
Fara indoiala ca, o prima ocupatie a locuitorilor comunei, date fiind conditiile pe care le ofera imprejurimile, a fost culesul din natura. Nu putem trage concluzii pe baza unor documente, dar consideram ca cele mai pretioase argumente nu pot fi altele decat cele pe care ni le ofera prezentul. In paduri si pe dealuri se gasesc ciuperci si fructe (zmeura,afine, fragi, macese, mure), surse de hrana la indemana oamenilor.
Pescuitul
Raul-Targului fiind o apa repede de munte, cu debit redus, deci putand fi usor abatut, a indemnat, probabil, din cele mai vechi timpuri, la pescuit pe locuitorii satelor pe care le strabate.
Cea mai veche dar si cea mai simpla forma de a prinde pestele in Raul-Targului si in afluentii sai Cuca si Rausor, a fost pescuitul cu mana la gaurile de langa bolovani unde isi gasesc adapost pastravul, zglavoaca, verdetele etc.
O alta forma de pescuit, pe cat de veche, pe atat de rudimentara, este cu geamul (mai apoi cu oglinda) si cu furculita. Pescarul intra in apa , se posteaza in locul pe unde crede el – dupa configuratia fundului apei –  ca va trece pestele. In momentul cand pestele apare, fixeaza geamul (oglinda) in asa fel incat razele de soare sa-l cuprinda. Pestele sta ca hipnotizat si atunci introduce furculita in el. Astazi, acest mod de pescuit este indragit de copii, pentru ei fiind mai mare placerea jocului, neexistand regretul ca nu vor prinde nimic.
Un mijloc comod de a prinde pestele a fost “rastocirea”, adica, abaterea cursului apei sau secarea partial a acesteia. Acest mod de pescuit, interzis astazi cu strictete
si pedepsit cu asprime, a fost mult practicat de locuitorii comunei Leresti, ajutati fiind de faptul ca Raul-Targului, ca si afluentii sai, are multe meandre, insulite si brate care usureaza practicarea lui.
Prinderea pestelui pe Raul-Targului se poate face si cu bratul de frunze de anin.La acest procedeu de pescuit participa doi pescari: unul aseaza frunzele la picioarele sale pentru a linisti valtoarea apei, celalalt ridica pietrele din locurile unde este adapostit pestele, iar apoi il prinde cu furculita.
“Sacul de peste”, confectionat de femeile din comuna din sfoara de in sau fibra de iuta, este folosit la prinderea pestelui in urma ploilor torentiale.
In Leresti se practica pescuitul si prin folosirea unor procedee, pe cat de rudimentare, pe atat de periculoase si interzise prin lege. Pentru prinderea verdetilor se folosea varul nestins care, fiind introdus in apa, facea ca pestele sa iasa la suprafata “cu burta in sus” cum se spune prin partile locului, fiind apoi usor adunat de pescari.
De asemenea, toamna, in momentul reproducerii pastravului pe “rastoci” (sau “toplite”), cand incepea “bataia”, pescarul, “cu un bat lung de alun” il lovea pe spate rupandu-i coloana vertebrala, fiind apoi lesne de luat.
Un alt mijloc de pescuit era/este pescuitul cu undita. Unditele erau de la cele mai simple, facute din ace cu gamalie, cuie sau sarma, de care se leaga ata de casa, cu pluta din pana de gasca, pana la cele mai moderne, procurate din comert sau chiar facute de pescari si prevazute cu “cioc”.
 Vanatoarea
Dupa spusele batranilor locuitori ai Lerestilor si vanatoarea a constituit una din indeletnicirile mult indragite, practicate de localnici. Animalele care traiesc in jurul satului, in padurile si muntii comunei, erau vanate atat pentru carne ca sursa de hrana, cat si pentru blanurile lor, pe cat de frumoase, pe atat de pretioase. Pentru hrana se vanau si se mai vaneaza inca iepuri, caprioare “rosii”, mistreti, ursi, cerbi, iar pentru blanuri, lupul, pisica salbatica, rasul si in ultimul timp jderul, vulpea si nurca.
Dintre pasari, obiectul vanatorii il constituiau ratele si gastele, ca si gainusile de “alun” (de poale) si gainile de “brad” (de munte), care in momentul de fata sunt ocrotite de lege, vanandu-se in schimb cocosii de munte.
Obiectul vanatoarei il mai constituie si capra neagra din muntii Fracea, Papusa, Iezerul, dar asa cum bine stim cu totii, aceasta specie devenita atat de rara in muntii nostril este ocrotita de lege, pentru “braconari” fiind instituite masuri aspre.
Foarte interesante sunt metodele de vanat fara arme de foc. Astfel, foarte mult folosite sunt capcanele sau cursele, in pamant si in copaci.
a) Capcana pentru porcii mistreti. Informatorul ne spune ca aceasta metoda de vanatoare o cunoaste de la tatal sau cu care mergea la vanatoare inca din anii copilariei. Se facea o groapa adanca si lata de cca.  2 m, care se acoperea cu craci peste care se punea cetina de brad. Pe o raza de cca. 100 m se raspandeau mere si cartofi, iar pe cetina de brad de deasupra gropii se puneau ca o gramajoara. Mistretul,”din mar in mar” sau din “cartof in cartof” se apropia de groapa, iar atunci cand vedea gramada mai mare, se repezea la ea, cazand in groapa.
b) Pentru prinderea ursilor se folosea un vas de 5-6 kg in care se punea miere amestecata cu “rachiu”. Vasul se aseza in drumul ursului, care, dupa ce manca mierea, adormea fiind mai mult “beat” si constituind astfel o prada sigura pentru grupul de vanatori.
c) Pentru prinderea jderului se folosesc curse denumite “patule”. Intre doi pomi aflati la distanta de 1-1,50 m unul de celalalt se pune la inaltimea de 1-2 m, o “stinghie” bine prinsa in ei. Peste ea se pune o alta stinghie fixata doar intr-un capat. O cracuta de brad cu trei brate retezate cam de 20 cm se fixeaza intre cele 2 stinghii sensibile la orice miscare. In al treilea brat se pune momeala pusa in capatul ei (momeala trebuie sa fie carne de pasare cu fulgi pe ea). Peste stinghiile desfacute ca o foarfeca se pun greutati formate din bucati de lemn. Cand vine, jderul nu poate sa ajunga la momeala decat daca intra intre cele doua stinghii. La cea mai mica atingere, cursa se inchide, stinghia de sus cazand sub forta
greutatilor. La acest tip de vanat nu se sta la panda; cursa se controleaza la 10-15 zile, iar iarna vanatul prins este gasit inghetat.
d) Pentru vulpe se foloseste un procedeu de care se pare ca aceasta, cu toata siretenia ei, nu stie sa scape. Se apleaca un mesteacan sau un alun mai mic cu varful spre pamant; varful se cresteaza si se prinde de “crestul” unui tarus bine infipt in pamant. Intre creste se pune o “limba”, adica o aschie mica in care se prinde momeala. De jur-imprejurul tarusului, legat cu un capat de varful mesteacanului sau alunului se pune latul. La cea mai mica atingere a momelei, “cresturile” se desprind si latul se ridica in sus odata cu animalul.
Pomicultura
Dupa datele pe care le detinem, pomicultura nu a constituit o indeletnicire de baza a locuitorilor comunei. Este adevarat ca in Dictionarul geografic al judetului Muscel de la 1893 se mentioneaza faptul ca “prunele produceau in termeni medii pana la 1000 decalitri de tuica”, informatia fiind desigur valabila si cu un deceniu, doi, inainte de data amintita. Aceasta ne face sa credem ca pomicultura nu a fost prea imbratisata de locuitorii comunei, probabil si din cauza solului neprielnic acesteia.
Cresterea animalelor
In Leresti, cresterea animalelor a fost una din ocupatiile de baza ale locuitorilor, inca din vremurile indepartate. Nu avem dovezi scrise de numarul si de felul animalelor decat de la sfarsitul secolului al XIX-lea. Dintre animalele mentionate in Dictionarul geografic al judetului Muscel amintim ca in Leresti existau, la 1893, 955 cornute mari, 19.100 oi, 116 cai si 160 porci. Daca la aceasta mai adaugam ca numai suprafata islazului comunal era de 664 ha, putem conchide ca in privinta aceasta (a cresterii animalelor) a existat o traditie. Un fapt care atesta inca o data cresterea animalelor ca ocupatie de baza a lerestenilor este acela ca, “la poiana Sf. Ilie de pe Clabucetul de deasupra Lerestilor” se facea targul de vite, lana si alte produse de acest gen.
 Cresterea vacilor
Aproape  fiecare familie putea si poate sa creasca o vaca, iar locuitorii cu mai mult loc de fanete puteau si pot creste mai multe vite cornute. O parte din locuitorii care faceau transporturi cu caruta, tineau si o pereche de boi, pe care cei mai multi ii praseau din vitele din curte.
Vacile se tineau vara pe islazul satului, dar si in munti de inaltimi mici si medii, in asa zisa perioada de stabulatie.
Vara se facea cireada de vaci cu un “vacar”. Vacile se duceau dimineata la cireada si se luau seara, iesindu-le cate un membru al familiei inainte. Astazi, vacile sunt scoase pe islazul comunal, in parte individual, de catre fiecare proprietar de vaca.
Livezile pentru fan sunt bine ingrijite si gunoiate pe cat este posibil; ele sunt imprejmuite si greblate. Fanul este uscat cu grija si bine conservat in clai. Dupa cosirea fanului, pe locurile bune si bine ingrijite, se mai da o coasa pentru otava, folosita mai ales pentru vacile cu lapte si oile cu miei. In partile de nord ale zonei Muscel si implicit si in Leresti se cresc mai ales vaci din rasa “Svitz-bruna” care dau o productie anuala de cca. 2.600 litri de lapte.
 Prepararea laptelui
Industrializarea laptelui depinde in totalitate de numarul si calitatea animalelor care il produc.
Mulsul – Vaca se mulge intr-un vas de lemn- “sustar”- sau intr-o galeata.”Sustarul” are fundul ca de cofa si gura aproape de doua ori mai larga, e facuta din doage, din care una numita “coada” sau “toarta” este mai lunga si are o ureche de care se apuca sau se atarna in cui. Cercurile sunt fie din fier, fie din lemn de alun. In el, ca si in galeata se pune putina apa cu care se spala ugerul vacii. Inainte de a se mulge vaca, acesteia “i se da vitelul pentru a o suge putin”, ca sa-i inmoaie tatele. Dupa muls se lasa si vitelului lapte ca sa aiba cu ce se hrani. Cand vitelul se mareste i se pune “botornita” si se mulge tot laptele pe care il da vaca. “Sustarul” se aseaza sub ugerul vacii, pe partea dreapta. Cand vaca incepe sa dea din ce in ce mai putin lapte, inseamna ca ea “intarca”.
La vacile laptoase se face deasupra laptelui un fel de spuma care se culege si se “tocmeste”, adica se lichefiaza. Din acest lapte se face “balmusul”. Inainte de fiert laptele se strecoara fie prin “sita”, fie prin “tifon” impaturit.
Prinsul – Laptele care nu se consuma, se pune nefiert la prins in oale de pamant. Oalele acestea sunt mai lungi in gat. Ele trebuie sa fie foarte bine curatate, caci altfel se “sarbazeste” laptele. Inainte de folosire se oparesc cu apa fiarta. Ele sunt tinute in bataia soarelui si a vantului, cu gura in jos, fie in gard, fie intr-un par batut in pamant- “prepeleac” –cu mai multe ramuri.
Oalele umplute cu lapte trebuie sa stea la racoare vara si la caldura potrivita iarna. Intr-o oala nu se pune laptele de la doua vaci sau de la doua mulsori caci se strica si se face “corastra”, asemanator laptelui dulceag obtinut de la vaca indata ce a fatat. Dupa un ceas de la punerea laptelui  la prins, deasupra, la gura oalei, se ridica smantana.
Untul – In cazul in care cantitatea de smantana e mica, se pune intr-o strachina sau o oala si se bate cu lingura. Daca este mai mare, atunci alesul untului se face intr-un vas special, numit “putinei”. Putineiul poate sa fie lung de un metru, stramt la gura de 10-15 cm, iar la fund ceva mai larg. La gura este astupat cu un “capac” sau “fund” prevazut cu o gaura prin care se trece coada “batatorului”. Dupa introducerea smantanei inauntru, incepe sa se traga in sus si in jos cu batatorul. Neputandu-se misca printre batator si peretii putineiului, smantana cauta sa patrunda printre  gaurile roatei de la capatul de jos al batatorului. Tot miscandu-se mereu- fara capac la putinei –untul se ridica deasupra laptelui.
Cand s-a ales tot, untul se scoate, se spala cu apa rece ca sa iasa din el toata zara, se sara si se pune in ”calupuri” sau strachini, unde se pastreaza.
Dupa culoarea untului se poate vedea daca vaca este manoasa sau nu; daca el este galben inseamna ca el provine de la o vaca cu lapte gras, (vaca “manoasa”); iar daca-i alb, inseamna ca laptele a fost apatos, lipsit de grasimi.
Pentru a-l pastra mai mult timp, untul trebuie neaparat sa fie topit. Cand se topeste se pun in el foi de ceapa, dafin, scortisoara, cam doua fire la fiecare 8 sau
10 “ocii” de unt. Focul trebuie sa fie domol. Topirea tine pana in trei ceasuri fara a se lua spuma. Apoi se strecoara si se asaza in oale de pamant curate.
“Zara”, lichidul ce a ramas sub unt dupa ce s-a ales in putinei are un gust acrisor. Pusa in “budaie” si lasata sa se acreasca mai tare, este folosita de gospodine la acritul mancarurilor in loc de bors.
Nelipsit intr-o gospodarie sau stana este “cheagul”. Cheagul este un stomac de miel, purcel sau iepure mic, care nu a mancat verdeata. In el se pune sare pana se umfla putin si apoi se aseaza la uscat. Din acest cheag se taie cate putin, se plamadeste cu apa calduta sau cu zara (“ca un litru”) si se introduce in lapte.
Inchegatul – Laptele dulce se pune la incalzit in oale smaltuite fara a-l da in fiert si se adauga cheagul. Dupa cateva minute se amesteca in el cu lingura de lemn si se strange pana se separa de zar. Se scoate apoi si se pune intr-o “vesca” sau “sidila”.
Cand se foloseste “vesca”, aceasta se aseaza pe un fund de lemn numit “dog”, iar deasupra ei se aseaza tifonul, peste care se aseaza casul presat cu un alt “dog”, pentru a-i da forma si a-l scurge de zar. Cand se foloseste “sidila” se introduce casul in ea si se agata intr-un cui spre a se scurge  zarul. Dupa un ceas se scoate casul din “vesca” si se aseaza pe o farfurie presarand sare pe ambele parti, iar cand se scoate din “sidila, casul se taie mai intai bucati, se aseaza in “crinta” si apoi la saramura.
Urda – Urda se prepara din zarul ramas de la cas. Se pune zarul la foc, se fierbe si cand jintita (amestecul de zar de a doua mana) si urda s-a ales, se da jos si se pune in strecuratoare. Zarul curge in vase, iar urda ramane in strecuratoare. Urda poate fi conservata astfel: dupa 2-3 zile (cand este dospita), “se framanta si se sara” ca si branza si se pune in burduf sau intr-o putinica bine infundata.
Cascavalul – Cascavalul de vaca se prepara din laptele prins in ciaune spoite sau putini de lemn. In lapte se pune si cheag. Dupa ce s-a prins, se scoate, se toarna in strecuratori si se face casul. Acest cas se taie felii, cat se poate de subtiri, care se pun una peste alta in apa calduta. Acolo se inmoaie, disparandu-i gaurile si se
lipesc prin framantare intr-un anumit sens. Astfel muiat si lipit, se pune in calupuri si se fac “roate”.Pentru a fi estetice, rotilor de cascaval, li se aplica – cand sunt moi – tipare cu modele florale sau geometrice, numite “papusari”.
In timpul verii, laptelui putin caldut i se da cheag, dupa care se lasa o jumatate de ora pana se incheaga; se scoate din zar, se pune in crinta, se scurge de zar, se framanta de trei ori, se stoarce bine de zar printr-un “zavodar” care se prinde cu un capat intre barnele stanii, avand agatat de celalalt capat un pietroi (“bolovan”). Dupa ce se stoarce bine, se duce in “stana de branza”, se pune pe un pat “bine curat” asezandu-se casul unul peste altul pana cand se aduna sapte opt-bucati intr-un teanc. Se acopera cu o panza “bine curata” si se lasa un numar de zile dupa cum este timpul. Apoi “se taie bucati”, se da la masina, framantandu-se cu sare intr-un hardau mare si se introduce in coaja de brad.
Coaja de brad trebuie sa fie bine rasa si oparita, cusuta cu rafie dupa cum vrei sa faci cosuletul de mare. Pe perioada de iarna, branza de cosulet neputandu-se pastra, in locul ei se face branza de burduf.
Branza de burduf – Branza de burduf se prepara prin acelasi procedeu ca si branza de cosulet, cu singura deosebire ca in locul cojii de brad se foloseste un burduf de miel sau de oaie. Conservata in modul acesta ea va putea rezista pana in primavara anului urmator cu conditia sa nu fie tinuta la caldura si periodic sa fie intors burduful pentru ca grasimea sa circule in interiorul sau.
 Componenta unei stane de vaci:
Pentru a prezenta o stana de vaci, am ales ca model stana din muntele Dobriasul Mic. In component constructiei intra “fierbatoarea”, “stana de branza”, “dormitorul”, un “hol”, o “sala” ce adduce mai mult a “prispa”, din “oborul” pentru vite, “curtea oborului” si un “saivan”.
De jur imprejur, stana, de cca. 2000 m.p., este inconjurata pe tot perimetrul ei de un gard facut din “lati” de mesteacan si/sau fag.
Cea mai mare parte din stana o ocupa “oborul” pentru vite, locul unde ele stau noaptea. Intr-o margine a oborului se afla “saivanul” in forma de L, facut din lati de fag, mesteacan si eventual din “blani”. Pe trei laturi, acesta este inchis, iar pe celelalte trei este deschis acoperisul fiind sustinut in aceasta parte de “popi” din lemn de brad, asezati la distante egale unul de celalalt. Acoperisul este facut din “sindrila” (“sita”) si este inclinat in sase ape. Saivanul este refugiul vitelor in timp de ploaie. Intre “saivan” si “stana propriu-zisa” se afla “curtea oborului”, inchisa in doua parti cu gard.
“Stana propriu-zisa” este formata din:
-         “fierbatoare – locul in care are loc intregul proces de “industrializare” a laptelui si unde se face “focul”, care nu se stinge niciodata pe perioada pasunatului alpin. Aici se gasesc: “cazanul de fiert zarul”, a carui toarta este trecuta pe un “zavodar” sprijinit pe doua “furci”, trei-patru “hardaie”, in care se incheaga laptele, “crinta”, de unde se allege casul de zar, “putina de jintita”, “burduful de jintita” (in care se pastreaza jintita), “badaul”, vas in care se scoate untul cand se lucreaza branza de cosulet, “bota” de adus apa, doua paturi ( caci aici doarme baciul) si alte atatea lucruri mai marunte dar de folos ce nu pot lipsi dintr-o stana. Dar ceea ce caracterizeaza “fierbatoarea” este faptul ca-i lipseste tavanul, fumul iesind afar ape “cuca”, incaperea fiind astfel “tot timpul afumata”.
-         “stana de branza” sau “camara”: locul unde se depoziteaza branza, urda, casul. Ea este prevazuta cu un pat pe care sunt asezate toate vasele cu branzeturi.
-          “dormitorul vacarilor” (ingrijitorilor de vaci), prevazut cu un pat comun de scanduri prinse pe pari batuti in pamant. Pe scanduri se aseaza cetina de brad si peste ea alte asternuturi.
-         “hol”: incaperea ce desparte “fierbatoarea” de “stana de branza” si “dormitor”; nu are o destinatie speciala, fiind lung si stramt, “si mai mult incurcand trecerea”.
-         “sala” sau “prispa”: spatial asezat in fata “fierbatoarei” sub streasina. Aici se tin bidoanele si caldarile. De aesmenea, tot aici este instalat un pat de
scanduri, locul unde doarme “cel care are grija vacilor in timpul noptii”.
Trebuie sa mentionam ca pasunatul alpin “incepe in jurul lui 15 mai si se sfarseste in jurul lui 15 septembrie”. Primavara, pana sa urce vitele la munte, “se curate poiana” de arbusti si maracini pentru ca iarba sa creasca in voie. Pamantul este destul de ingrasat pentru a creste “ iarba buna “. Cea mai buna iarba este cea de pe locul unde cu un an in urma a fost oborul si se numeste “staoina”. De aceea este recomandabil ca oborul sa nu fie doi ani in acelasi loc, astfel incat, mutand periodic locul lui, sa se produca o ingrasare a pamantului de la an la an.
 Cresterea oilor:
Oieritul a fost ocupatia cea mai indragita de leresteni. Ea s-a identificat secole de-a randul cu insasi principala sursa de existent a locuitorilor comunei. Numarul mare de oi existent la sfarsitul secolului XIX si pana la cel de-al doilea razboi mondial atesta acest fapt, cu toate ca, dupa 1918 numarul mocanilor scade (datorita numarului din ce in ce mai mare al celor ce imbratiseaza munca forestiera).
In Leresti se cresteau mai ales oi turcane albe si negre mai rezistente la munte, mai putin tigai albe, cu lana scurta, fina si matasoasa, precum si oi stogose (semitigai).Conform vechiului obicei al transhumantei, in timpul toamnei oile erau duse la pasunat la deal si campie unde pasteau pe miristi si porumbisti, dupa cules si inainte de arat. Dar odata cu extinderea suprafetelor agricole, scad posibilitatile de pasunat, iernatul oilor facandu-se de regula in gradinile din jurul satului, cu fan, otava si porumb
O dovada in plus a ponderii mari a acestei ocupatii in trecutul comunei o constituie poezia popular “La Sfanta Maria mare”, care se canta in localitate:
“La Sfanta Maria mare
Tulesc oile devale.
Si se duc si nu mai vin
Pan’ la Sfantul Constantin.
Raman stani fara stapani,
Strungute fara oite;
Scaune far’ de bacite.
Izvoare far’ de mioare”.
In timpul verii, oile stateau (si inca stau) pe varfuri de munte unde se instalau si stanele.”Spre deosebire de vaci, oile puteau sta la munte, mai ales pe poale pana-n 15 octombrie”, atunci cand timpul permite. “Seful” stanii era un baci (asa cum reiese si din poezia popular de mai sus iar femeile se ocupau cu oieritul, multe dintre ele fiind si bacite).In functie de numarul de oi, mai erau la stana unul, doi sau mai multi ciobani, care mergeau cu oile la pascut, avand totodata si grija lor. In afara de acestia, la stana mai erau cativa “strungari”, adica cei care trebuiau sad ea oile la “strunga”, pentru muls.
Daca la stana de vaci “oborul” se muta de la an la an, la stana de oi “tarla”, adica locul unde stau oile peste noapte se muta din loc in loc in timpul aceluiasi pasunat de mai multe ori, operatia numindu-se “tarlit”.
Prepararea laptelui de oaie sufera aceleasi procese ca sic el de vaca, obtinandu-se produse lactate echivalente.
 Industria casnica
Acest capitol este dedicate prezentarii indeletnicirii de baza a femeilor din Leresti – tesutul – si drumului parcurs de lana pana la produsul finit.
Consideram ca este necesar sa aratam ca in anii  ’70 in comuna erau peste 500 de razboaie de tesut, iar produsele realizate de harnicele lerestence erau valorificate prin cooperatia de consum atat in tara cat si in strainatate. Cu toate ca aceasta ocupatie este o indeletnicire exclusiva a femeilor, la inceputul secolului XX in comuna a existat un tanar pe nume Cojocaru If. Petre ale carui produse, de la servete si pana la marame erau de aceeasi calitate buna ca si cele realizate de femei.Acest tanar s-a stins prea devreme, la varsta de 22 de ani, si a fost unul din fratii invatatorului Nicolae Cojocaru.
Obtinerea lanei este in legatura directa cu numarul turmelor, prima operatie in procesul industrializarii fiin tunsul.
  Tunsul.
Tunsul sau “tunsoarea oilor” se face “odata cu inceputul caldurilor de vara”, cand oile incep sa naparleasca. “Semnul” se recunoaste dupa “latele” care se desprind din lana si se prind prin hatisuri. Aceste “late”, culese, dau lana de cea mai buna calitate. Mieii si mioarele, carlanii si carlanele nu se tund in primul an. Tunsoarea se face cu foarfece mari, speciale pentru lana. “Inceputul se face de la cap, raspunzandu-se la gat”.Apoi se tuned pe pantece, trecandu-se la spinare. Lana care se ia de pe coada si de la uger se numeste “codina”, fiind de cea mai proasta calitate.
Spalatul.
Spalatul lanii se face vara, cand femeile se duc la garla “de-si inalbesc panzele”.Apa in care se opareste lana se fierbe “pana da in unde”. Apoi lana toata se opareste ca sa iasa din ea “usucul”; se clateste pe urma la apa rece si se usuca. Usucul nu se arunca, batranii suferinzi de rheumatism folosindu-l pentru bai.
  Scarmanatul.
Scarmanatul lanii se facea cu mana, dup ace aceasta era uscata. Prin scarmanaea lanii se desprind firele rasucite.
 Pieptanatul.
Pieptanatul reprezinta inceputul obtinerii lanii adevarate. El se facea mai ales iarna cand gospodinele aveau mai mult timp liber. Pieptanatul are ca scop scoaterea lanii bune de o parte si a celei de calitate inferioara pe de alta parte. Lana cea mai buna se numeste “stim”, cea de mijloc “par”, iar categoria cea mai slaba, cu fire subtiri si scurte, “codina”.
Instrumentele cu care se piaptana lana sunt, in general, “pieptenii”. Ei au o “coada” sau o “manusa” de lemn, in forma de “lopetica”. Pe o parte sunt fixati dintii de fier, mari, grosi, ca batul de chibrit, asezati pe unul, doua sau trei randuri.
Cand sunt pe doua randuri, sunt asezati la intervale, asa incat un dinte sa vina in intervalul dintre alti doi, din celalalt rand. Lopetica si coada sunt inflorate cu flori incrustate. La “pieptanat” se folosesc doi piepteni: in unul ce sta cu dintii in sus se pune lana scarmanata, iar celalalt, tinut cu dintii in jos piaptana lana din primul pana cand se umple si acesta de lana, operatia repetandu-se pana se observa ca lana se strange deasupra pieptenului cu dintii in sus. Atunci se trage cu mana parul din partea de sus, incet si  cate putin. Smocul lung de par, aproape de un metro se rupe “cam de cate o palma lungime si se pune teanc”. Ceea ce ramane in dintii pieptenului se numeste “stim”. Daca lana a fost de buna calitate din “stim” se scoate  “o frunte” ( lana de calitate superioara); daca lana nu a fost de calitate buna nu se mai scoate “fruntea”.
Pentru a scoate “stimul” din pieptene si a-l scarmana, se folosesc pieptenii lati – “piepteneii”.
  Torsul
Parul rupt in bucatele de cate o palma, se face “caier” in felul urmator: se pun cate 8-10 bucati de par una langa alta, deasupra si dedesubt, de-a curmezisul, dupa care se strang bucatile de par ca si cum s-ar incinge; varful se “pisca”, adica se scoate par din el si se pune in partea de jos a caerului care, astfel, ia forma unui con. Lana se toarce cu furca si fusul.
Furca are forma unui con lung. In partea de sus se prinde o ata cu care se leaga caerul de furca prin incolacire, dupa care I se face nod. Furca are o coada mai subtire, cam de 60 de cm lungime, pe care femeile o tin la brau, la soldul stang.
Fusul are are la partea de sus un “nodulet”, de care se prinde lana (care, treptat, se ingroasa, pana ajunge cat degetul”, iar jos are un “titirez”, care, prin greutatea lui, face invartirea mai usoara.
 Depanatul pe “raschitor”
Pentru ca lana sa poata intra in razboi, firele trebuiesc depanate. Aceasta operatie se face cu ajutorul “rischitorului”. Rischitorul este un bat lung cam de un metru. “Trupul” rischitorului are la un capat un support cu care formeaza o cruce,
numit “speteaza”, iar in celalalt capat are doua cracane mici numite “coarne”. Pe el se rischiaza in felul urmator: se leaga capul firului de un corn, se trece cu firul peste un brat al spetezei, se revine cu firul printre coarne si apoi se trece peste celalalt brat al spetezei s.a.m.d. realizandu-se o incrucisare de fire pentru ca ele sa nu se incurce, care poarta numele de “canura”.
  Depanatul dupa rischitor
Panza de lana este alcatuita din “urzeala” si “batatura”.
Urzeala este formata din fire lungi, trecute prin “spata”, “ite” ce se deapana dupa un sul, iar “bataia” sau “batatura” reprezinta firele batute in urzeala. Pentru a le “urzi”,firele trebuiesc “invaluite” pe mosoare sau tevi.
-“Mosoarele” se fac din lemn de soc avand o gaura care le strabate in lung, iar la capete doua muchii iesite in afara, pentru a tine depanatura sa nu se incurce. In loc de mosoare, astazi se folosesc din ce in ce mai mult “tevi”, confectionate tot din lemn de soc, lipsindu-le muchiile.
-“Vartelnita” se compune dintr-o talpa de lemn ( scandura) “ingaurita in mijloc”.In aceasta talpa patrunde manerul terminat in varf cu un cui, in care se aseaza vartelnita propriu-zisa. Aceasta se compune din speteze asezate in forma de cruce.
-“Rotanul” se foloseste pentru depanatul initial. El se compune din talpa, picioarele roatei, roata, maner, picioarele fusului, fus, teava (mosor), dura (roata) fusului si ata (sfoara) care trece peste dura si roata.
Urzitul
Urzitul este operatia insirarii firelor in lung, “cat e tesatura de lunga”, in care se vor “bate” alte fire. Singura grija a torcatoarei este de a face la un capat al urzelei un “rost”, adica de a incrucisa firele unul dupa altul. Pentru aceasta se scoate razboiul in curte si pe “drugii razboiului se face rostul”, facand urzeala lata dupa cum are nevoie lucratoarea.
Invelitul panzei
Invelitul panzei urmeaza urzitului. Prin invelit, urzeala se “invaluie dupa sulul dinapoia razboiului”. Sulul este cilindric, capatana sa cilindrica avand doua gauri strapunse. Partea mai subtire a sulului are doua gauri paralele.
Pentru a inveli urzeala pe acest sul, la capatul unde i s-a facut “rostul” (adica acolo unde s-a facut incrucisarea firelor) se leaga cate 10-15 fire de “nuielusa de alun” sau stinghie de brad, numita “vargica”, care, la randul ei, se introduce in “scocul” sulului.
Urzeala se intinde astfel in latime, iar “rostul”se tine prin cei doi “fuscei”. Un fir de urzeala urmarit este “prins in vergel”, trecut pe deasupra unui fuscel si iarasi pe sub celalalt fuscel s.a.m.d. Firul urmator “face rost” cu acesta, adica trece pe sub intaiul fuscel si pe deasupra celui de-al doilea. Celalalt capat al urzelii se leaga de o “sanie” mica la o departare egala cu lungimea panzei, de unde se trage mereu invelindu-se pe “sulul” dinapoi. Acesta este asezat pe “scurtaturi” de lemn, inalte, ca sa nu se tarasca panza pe pamant. Sulul se invaluie  cu urzeala cu ajutorul unui bat care se “vara” in gaurile perpendiculare si “raspunse” ale partii mai groase. Pe scara se pun greutati, alte obiecte sau cate un copil, doi, ca sa intinda urzeala bine! Pe masura ce se apropie fusceii de sulul dinapoi, ei se dau catre scara, astfel incat firele “invelite” pe sul raman unul langa altul. Pentru ca nici pe sul sa nu se incurce cumva, “dupa 2-3 sucituri” ale sale, intre urzeala invelita  si cea care se inveleste se pun vergele la 10 “coturi”. Astfel “capatam panza invelita pe sulul dinapoi”. Cand s-a ispravit, se leaga fusceii unul cu altul si panza asteapta neveditul.
Vergelele sunt din mladite de alun sau stinghioare de brad.
   Neveditul
Neveditul este trecerea urzelei prin “ite” si prin “spata”. Itele se fac din lana sau din bumbac rasucit. Pentru a face o pereche de ite se ia o “speteaza” de lemn dreapta si neteda. De capatul ei se leaga o sfoara groasa, iar la capatul sforii, capatul rasucelei “facute ghem pentru a nu incurca la lucru”.Pentru a incepe se fac doua noduri cu degetul care “se strang ca o undrea”. Apoi “se da o data pe dupa speteaza”, se fac iarasi doua noduri pe undrea si iarasi se da o data pe dupa
speteaza asa ca, sfoara are de trei ori mai multe “curmezisuri”ca speteaza.Operatia se repeta pana cand se umple intreaga speteaza.
“Pana aici nu-i gata decat o jumatate de ita”! Cealalta jumatate se lucreaza “intocmai” ca si prima. Dupa ce s-a ispravit se pune cate un vergel de fiecare latura, de-a lungul sforilor pe care s-a inodat ata. Doua cate doua, atele de pe fiecare jumatate de ita se incruciseaza formand un  ochi prin care intra cate un fir din urzeala panzei.
Vergelul itei poarta denumirea de “fustei”, iar panza itelor poarta denumirea de “cocloti”. Ata de langa fustei se numeste “inima itelor”.
Dupa felul panzei care se tese, spetele sunt de doua feluri:”spete dese” si “spete rare”.
  Razboiul
Razboiul este cea mai mare unealta folosita la tors.Am ales spre exemplificare tipul de “razboi cu maini”, a carui vechime este apreciabila, cunoscut si sub numele de “drug”.
Drugul este sprijinit pe doua picioare. Piciorul din fata este aplecat, iar cel din spate este drept, prelungindu-se in sus, tinand loc si de “mana”.In capatul de sus al mainii, in partea din spate, se afla “sustinatorul” sulului pe care se pune urzeala, iar in partea din fata o “speteaza” care sprijina batul de la ite si “vatalele”. Speteaza este prevazuta cu doua, trei gauri ce servesc la reglarea vatalei.
De la jumatatea drugului razboiului porneste o speteaza prevazuta la capat cu o gaura in care se pune un “sululet pentru departarea firelor de ite”. Vatala razboiului este compusa din doua parti scobite in care se introduce “spata” si doua “maini”. In spatele vatalei se afla “itele” (3 sau 4), prinse de speteaza prin “calusi”.
Pe picioarele din fata se sprijina un  “sul” cu mijlocul scobit pana aproape de margini, avand capatul din dreapta mai gros si stapuns de doua gauri in care se pune “intornatoarea”. Intornatoarea  este o bucata de lemn scobit in care se introduce o lopetica cu mai multe gauri, fixata cu ajutorul unui cui de lemn.
Schimbarea itelor se face cu ajutorul “iepelor”, legate cu ate de ite. La spate iepele sunt legate de un bat prins de picioarele din spate.
Munca forestiera
Cei mai multi dintre locuitorii comunei erau muncitori forestieri.Dintotdeauna a fost nevoie de forta de munca pentru exploatarea padurilor din apropiere.De aceea, aceasta ocupatie a atras un numar mare de leresteni.Daca in 1893 sunt semnalate pe Raul-Targului (in stare de functionare) “25 ferastraie care produceau annual 250.000 capete tinichele si ca la 8000 laturoi”, lesne putem deduce ca ocupatia de muncitor forestier este cu mult anterioara aparitiei italienilor in Leresti.
In primii ani ai sec. XX in Leresti au venit italieni, experti in exploatarea padurilor, pentru a face  un canal “de gros” necesar alunecatului bustenilor pe “Valea Rusca”, din muntele “Musuroaiele”. Mana de lucru a fost luata din Leresti. De la italieni, lerestenii “au furat” meseria in decursul celor cinci ani cat a durat exploatarea materialului lemnos din Musuroaiele. La plecare italienii “au ridicat” (stricat) canalul.Din acest moment lerestenii vor fi cei care vor efectua lucrari de acest gen, ceea ce convenea statului si marilor proprietari, pentru ca mana de lucru era mai ieftina. Lerestenii devin adevarati specialisti in astfel de lucrari. Echipe numeroase pornesc pe tot intinsul Carpatilor, din Moldova pana in Maramures unde stau luni intregi pentru exploatarea materialului lemnos.
Printre “pionierii” muncii forestiere, Ion Axintescu, zis “Tica”, a ocupat un loc de frunte.El a lucrat la exploatarea materialului lemnos pentru Societatea “Aref” de la Curtea de Arges. Gheorghe Serbanoiu si Nae Lazea au lucrat “in tovarasie” la Societatea forestiera “Drajna”, din Maneci- Ungureni, Prahova.Tot aici a lucrat si Mitu B. Sarbu, cel ce si-a petrecut 50 de ani din cei 74 numai in sectorul forestier “Ferigeni”.Nae si Gheorghe au lucrat la Comanesti- Bacau, ca de altfel si Petre Stancioiu. Familia Pahontu (“Ciolan”), tatal Moise si fiii Ion si Gheorghe au lucrat peste 50 de ani in nordul Gorjului la Tismana.
Din tanara generatie enumeram cativa dintre cei ce au dus mai departe faima de
mesteri neintrecuti a lerestenilor in exploatari forestiere: Gagea Stelian zis “Comanita”, Aurica Popa, Nicolae Savu, zis “Nuta”, Stelea si Napoleon Negru zis “Palica”, Popescu Pavel si Mircea, zisi “ai lu’ Vagonu”,etc.
Tehnica exploatarii materialului lemnos
   Taierea
Cand un parchet era dat spre exploatare, mai inainte se estima cantitatea masei lemnoase si apoi se baga taietori la doboratul copacilor. Dupa doborat bustenii se “sectionau” pe loc. Acum se trag copacii “in catarge” cu cracile netaiate, necuratiti de coaja, folosindu-se tractorul sau animale de tractiune (boi, cai); ajuns la rampa de incarcare, materialul se sectioneaza si “alege” pentru celuloza,doage,lemn de constructii,lemn de mina pentru consolidarea galeriilor,busteni “de rulaj” pentru scandura,iar resturile “se fasoneaza” in “steri” pentru foc.
Dupa doborare, nu tot lemnul se trata la fel. De exemplu, bradul se curata de “cepi” (crengi) si coaja, se lasa cca 4-5 luni pentru a se extrage seva si apoi era sectionat. Varful si o “chinga” de coaja (partea care sta pe pamant pentru a nu putrezi materialul lemnos), se lasau necuratate pentru a se trage seva spre varf si coaja ramasa.
Materialului rasinos (sau de alta esenta) folosit in constructii de case i se aplica un regim special, in sensul ca nu se taia decat in sezonul de iarna cand seva era “inchisa”, pentru a avea “viata” mai lunga.In acest proces intervenea, dupa datina, credinta ca trebuie taiat numai “in luna seaca”, cand lumina era pe cer in scadere, pentru ca, odata pus materialul la casa omului, acesta sa nu dea nastere la paraziti.
Dupa taierea unui copac se putea lesne afla varsta copacului numarand pe circumferinta cercurile corespunzatoare numarului anilor.
Materialul lemnos de pe coaste se misca cu “tapinele” si cobora singur la vale.In locurile unde nu se permitea aceasta operatie se construiau canale de uscat care coborau pana la “paraie” cu debite de apa suficiente pentru a permite plutirea lemnului pe canalul de apa, numit “jilip”. Acestea purtau materialul lemnos pana la gura vaii unde erau rampele de incarcare “C.F.F.” (Caile Ferate Forestiere) sau erau
trase cu carele de boi pana la destinatie.
  Canalul de uscat
Canalul de uscat pentru alunecare, ale carui lungimi variau intre 100 si 3000 m si ale carui inaltimi variau in functie de teren , era facut din “lungoane” si scanduri asezate pe capre. Deasupra lungoanelor se asezau, de-a curmezisul, “tresuri” sau “babe” (bucati de “metru” scobite cu toporul) pe care se bateau scandurile care formau canalul. Numarul scandurilor varia in functie de panta canalului de la 3 la 5 bucati.
Caprele erau facute din lemne lungi numite “piloni” (picioare), intarite intre ele cu “contrafise” prinse in cuie.
    Corhanitul
De la locul unde se gaseau, stivele de “metri steri” se “corhaneau” (carau) cu canale portative, numite “coscae”. Coscaele erau facute din trei blani unite intre ele cu niste “babe” mai mici si erau purtate pe umeri. Corhanitul este prima operatie de carare a materialului de la stive la canalele principale, de unde se “ulucaresc” la vale.
 Canalul de apa (jilipul)
Jilipurile se construiesc tot din lungoane si scanduri, pe albia “paraielor” caprele fiind folosite numai acolo unde terenul nu poate permite continuarea canalului pe pamant. Albia jilipului sufera modificari in functie de debitul de apa. Acolo unde debitul este mai mic se pun 2-3 scanduri laterale, iar unde debitul este mai mare se pun chiar 5 scanduri laterale. Scandurile se “mustesc” intre ele cu “jabiu” (muschi) pentru a nu curge apa printre ele,peste care se bat sipci pentru a nu fi luate de apa. Inainte, peste “jabiu”, in locul sipcilor se puneau nuiele de alun.
In locul unde nu era panta si nici apa, pentru a putea cara materialului lemnos, se construiau “goange” sau linii de “deucovil” trase la deal si drum drept de vite.
  “Goanga”
Goanga aluneca pe lemne lungi, asezate paralel pe traversa. Ea era construita din doua lemne scobite putin, asemanator cu “ceafa” jugului de la boi, pe care erau asezate doua lemne prinse in cuie. Pe aceste lemne se asezau “metri steri”,iar ca sa nu cada se puneau la capete “goangii” (“manusi”).
    “Deucovilul”
Deucovilul era format numai din linie si carucior. Liniile erau facute din lemn, iar mai tarziu din sine de fier. Caruciorul era format din doua axe, cu un “cadru” asezat pe ele. Ca si la goanga si aici erau asezate  “manusi”. Rotile erau facute din fier.
Unelte folosite in munca forestiera
  Toporul
Toporul era cel obisnuit si astazi, cu mici caracteristici. Era format din “muchie”, “leafa”-partea pana la tais- si “buza” (tais) fiind prevazut cu o coada, facuta proportional cu talia omului. Toporului folosit in munca forestiera-i sunt caracteristice “muchia”, “leafa” si bineinteles “buza”, mai late, fapt ce mareste puterea loviturii. Pentru coada se prefera lemnul de “carpen”, “ulm” sau “frasin”  (esente rezistente).
   “Fierul” (joagarul)
“Fierul”  este format dintr-o panza de otel, prevazuta cu doua manere la capete, numite “coade” sau “tepuse”. Partea cu dintii este putin ovala pentru a usura intrarea in lemn si eliminarea rumegusului. In tehnologia moderna locul joagarului l-a luat masina (motorul) de mana pentru retezatul lemnelor – drujba.
  “Sapina” (tapina)
“Sapina”  este unealta folosita ca parghie pentru ridicat bustenii si drept carlig pentru manipularea lor. O sapina bine folosita poate inlocui 3-4 oameni. Sapina  este formata dintr-o “limba”, alungita de la muchia in forma de cioc de pasare rapitoare. Varful limbii este usor intors pentru a se putea ridica si agata busteanul. “Muchia” este conica si prevazuta cu o gaura in care se introduce coada. Coada,
mai subtire la capatul de unde trage omul, este prevazuta cu o umflatura numita “comert”, pentru a nu fi scapata din mana.
  Carligul
Carligul este asemanator, dar mai mic decat “sapina”, are coada mai lunga si ciocul drept, formand cu coada un unghi de 90 de grade. Muchia este prevazuta cu un “bold” de fier, care ajuta la impinsul lemnelor.
 Comertul (negustoria)
Locuitorii comunei aveau inclinatii spre negustorie. Toate nevoile de cumparare se satisfaceau prin comerciantii locali. Un comert prea intins nu se putea dezvolta in localitate, Campulungul fiind destul de aproape. Comertul se facea cu produse locale mai ales in orasul Campulung, de unde se luau produse de la alti comercianti si se vindeau in pravaliile din sat. Articolele care se vindeau in sat erau de prima necesitate si nu se produceau in comuna: porumb, malai, faina, tarate. Data fiind sfera restransa a comertului lerestean, negustorii straini nu s-au “pripasit” in aceasta localitate.
 TIPOLOGIA LOCUINTELOR
Cel mai vechi tip de casa a fost cel cu o singura incapere, folosita atat pentru locuit cat si ca bucatarie. Din ea se iesea intr-o “prispa joasa” de unde, pe doua sau trei trepte de scandura sau piatra de rau, se cobora in curte. Doua ferestre mici incadrau usa. Acoperisul era in patru ape triunghiulare ale caror unghiuri mici se intalneau in varful casei. Ca material pentru acoperis se folosea “sita”, iar ca material de constructie, lemnul tencuit cu “chirpici”. Astazi in Leresti nu mai exista nici un exemplar de asemenea casa.
Tipul de casa traditional evolueaza prin sporirea numarului de camere. Mai apare o incapere cu destinatie de dormitor in care se intra din bucatarie. In prispa se iesea din bucatarie pe o singura usa. In afara maririi spatiului locuibil, casa capata o noua infatisare si prin marirea acopersului, aparand o coama paralela cu
fatada. Ca material de constructie era folosit tot lemnul, pe care se puneau sipci acoperite cu chirpici, peste care se dadea o varuiala alba. La acest tip de casa, ca si la primul, fumul de la soba era scos in podul casei, de unde iesea afara prin “cuca” (deschizatura in acoperis), sau pe la stresini, neexistand cos.
Cu timpul apare casa cu “etaj” sau “prispa inalta”. La “parter” se afla pivnita inconjurata de un zid gros. Spre fata, o usa inchide intrarea. “Garliciul” este inchis de o alta usa alcatuita din lemne incrucisate in care sunt lasate spatii pentru patrunderea aerului si a luminii. Una sau doua ferestre inguste lumineaza pivnita. O scara aparata de o usa proprie duce la prispa etajului. Incaperile de locuit se afla la “etaj”. Cel mai simplu plan este alcatuit dintr-o “tinda” asezata spre stanga si dintr-o “casa” asezata spre dreapta si in acelasi timp spre rasarit. Intrarea se afla in tinda, folosita ca odaie de trecere.
Un alt plan are la etaj doua incaperi de locuit, fiecare cu usa proprie ce da in prispa.
In cele mai dese cazuri “etajul” este alcatuit dintr-o “tinda” centrala si doua odai laterale. “Tinda” centrala este o odaie de trecere si are o singura usa de acces pre prispa. Din ea se trece lateral in “odaia de locuit” si in “odaia curata” sau “casa mare”. La constructiile ridicate pana la inceputul sec. XX, odaia de locuit este mai ingusta ca cea din dreapta. Ulterior, ambele devin egale si dau nastere unui plan simetric. Intrarea in pod se face printr-un spatiu lasat liber in tavanul “prispei” sau “tindei”. Parterul, in totalitatea sa, este pivnita.
Modul de organizare a interiorului era cel obisnuit pentru casele taranesti. Vatra ducea fumul pana in pod, unde se raspandea liber, evacuandu-se, asa cum am aratat mai sus, pe la poalele acoperisului sau prin “cuca”. Intreaga constructie era tencuita si apoi zugravita in alb sau albastru deschis. Stalpii etajului, din lemn, in putine cazuri sunt ciopliti la partea lor de sus in motive simple, geometrice. Alteori, stalpii prispei sunt legati (uniti) intre ei prin arcade de paianta. Decor cu aplicatii de tencuiala se poate vedea la fatada caselor, la balustrade, pe arcadele de paianta,pe lateral si sub stresini. Diferitele motive (linii drepte, linii frante, cercuri, rozete, flori, romburi) erau zugravite fie in aceeasi culoare cu restul peretelui fie in culori
diferite. Acoperisul este alcatuit tot din patru ape, cu doua ape mai mari, situate spre fata si spatele casei si cu alte doua mici asezate lateral. O coama paralela cu fatada are spre capetele ei bolturi subtiri din lemn.
Raspandirea caselor cu doua caturi incepe la mijlocul sec.XIX.
Mai intai dispare zidul dinspre fatada care margineste “garliciul”. Garliciul este inlocuit cu un spatiu deschis (prispa joasa), fiind marginit de o balustrada. O a doua incapere mai mica decat pivnita avand intrarea separata, este folosita ca “vatra”, pe care oamenii pregatesc mancarea. In acest mod incaperea se transforma in bucatarie. Dar, prezenta vetrei atrage dupa sine piese de mobilier; o masa, scaune, dulapioare si un pat, incaperea devenind o adevarata odaie de locuit, unde se poate ajunge mai curand decat la odaile de locuit ale etajului, care raman sa fie folosite numai ocazional. Este de remarcat urmatorul aspect: pivnita isi pastreaza o intrare proprie si nu comunica cu celelalte incaperi ale parterului.
Prin disparitia zidului gros al parterului, aspectul cladirii se schimba. Stalpii subtiri de lemn aflati la parter sprijina prispa etajului si se continua prin stalpii de lemn ai etajului. Materialul de constructie, ce de obicei era de provenienta lemnoasa, este inlocuit treptat cu caramida si piatra. In acest caz, stalpii de lemn ai etajului dispar, fiind inlocuiti cu stalpi sau coloane de caramida, unite prin semicercuri.
Acoperisul in patru ape ramane acelasi, invelit in continuare cu sindrila.Acum incepe sa-si faca aparitia si acoperisul de tigla. Este de notat insa faptul ca, spre deosebire de trecut, cand scheletul acoperisului se sprijinea direct pe barnele ocazionale (“cosorobi”) care alcatuiau peretele casei, acum, peste plafonul incaperilor de la etaj se aseaza o serie de mici stalpi verticali, formand “razboiul” care mentine scheletul acoperisului (tehnica “pe consoli”). In acest mod acoperisul este inaltat fata de incaperi si lumina poate patrunde mai bine pe ferestre. Dimensiunile ferestrelor, mici in trecut, se maresc la casele noi. De asemenea, sobele sunt prevazute cu cosuri de evacuare a fumului. Decorul in lemn este inlocuit prin folosirea pe scara mult mai larga a aplicatiilor pe tencuiala, care uneori ocupa suprafete mari din pereti, balustrade, chenarele ferestrelor, arcadele
dintre stalpii de caramida. Culorile zugravelilor sunt variate, predominand insa albul si albastrul deschis. Decorul cu aplicatii in tencuiala este mai totdeauna altfel colorat decat restul peretelui.
Intr-o ultima perioada se generalizeaza locuintele de caramida si se raspandeste acoperisul invelit cu tigla sau tabla zincata. Planul, ca si folosinta incaperilor mentine in linii mari elementele vechi, capatand functii asemanatoare cu cele din oras. Aspectul fatadelor se schimba ca urmare a inlocuirii materialului de constructie. Locuinta tinde, in general, spre o alcatuire igienica, potrivita unei vieti sanatoase. Dorinta de a imita orasul, ca si tendinta spre o viata mai buna, au constituit imbolduri permanente ale localnicilor, dar numai o necesitate puternica-l putea forta sa adopte planuri noi. Aceasta necesitate se leaga de insasi ocupatia lor.
Harnic muncitor forestier, raspandit in toate colturile tarii, inzestrat cu un rafinat simt al frumosului, orgolios, leresteanul a ales in aceste locuri tipul de casa ce i-a placut cel mai mult.Tuturor zonelor tarii unde lucreaza leresteanul ii corespunde un tip de casa. Dar el a stiut sa aleaga, sa discearna, sa-si adapteze casa stilului traditional.
Aici locuitorii parca s-ar lua la intrecere in privinta caselor, dand astfel comunei aspectul unui orasel cladit cu simt artistic.
Unul dintre aceste stiluri noi este cel cu doua intrari: intrarea principala asezata la fatada casei si intrarea secundara din spatele casei.
Atat prin prima, cat si prin a doua nu se intra direct in  casa, ci se trece mai intai intr-o veranda, ale carei arcade se sprijina in parti pe zidul casei, iar la mijloc pe unul sau doi stalpi frumos ornamentati.
Al doilea tip este “stilul vila”, cu aceleasi caracteristici, dar prezentand o a treia veranda la fatada, “veranda oarba” sau “inchisa”, deoarece in ea nu se poate intra decat dintr-o incapere. Aceste case au in comun urmatoarele: multitudinea camerelor, mari, spatioase, puternic luminate prin ferestre cu 2-3 canate si acoperisul cu tigla cu mai mult de patru ape, pe care apa curge, colturile incadrate
de chenare florale din “tencuiala de pudra”.
O nota caracteristica legata de modul de trai, specifica in arhitectura leresteana, este aceea a construirii  unor incaperi secundare, legate de corpul cladirii, dar de mare importanta. De regula ele nu sunt mai mult de trei, adica dormitor, bucatarie, camara. Leresteanul si sotia locuiesc in aceste incaperi numite “casa mica”, iar copii (daca au) sau eventualii musafiri, locuiesc in “casa mare”.
Nerezistand in fata progresului, gardurile de uluci si nuiele au disparut de mult.Locul lor l-au luat gardurile de ciment, iar mai recent cele de fier, facute de mesteri locali, cu pasiune si gust artistic.
O parte integranta a gospodariei sunt “anexele”. Ele sunt compuse din :magazie pentru lemne (“sopru”), grajdul de vite, cotetul pentru pasari etc., toate ascunse vederii pentru a nu stirbi din frumusetea locuintei si curtii bine ingrijite.
Putem considera o caracteristica locala faptul ca aproape toate casele sunt construite de mesteri locali. Nu putem trece peste acest capitol fara a-i numi pe cei care fara proiecte si studii geologice, ci doar cu “nivela cu apa” si “mistria”, au ridicat si ridica asemenea frumuseti. Mesterul Nae Pana si, mai recent, membrii ai familiei Bratulescu ( Nelu, Pavel, Nicu, Gicu, Petre si Stelica) au dat si dau arhitecturii locale o nota specifica de durabilitate, confort si frumusete. Patrunzand mai mult in intimitatea muncii lor, vom putea distinge marea dragoste pentru meserie materializata prin notele specifice muncii lor, a artei lor de a manui mistria pentru a crea frumosul.
3. ORNAMENTATII
A. Decorul portilor
Cele cateva porti inalte intalnite in prezent in Leresti, putine de altfel si in trecut, sunt de provenienta straina. Ele prezinta slabe elemente de decor, dar cel pe care-l au este simplu si atragator. Sculpturile sunt destul de marunte si in forma de zig-zag sau florale. Portile ca si gardurile sunt rareori acoperite cu un mic acoperis de
tigla, cel de sita disparand odata cu incetarea folosirii acestui material in acoperitul caselor.
B. Decorul locuintelor
Unele din cele mai interesante si placute caracteristici ale locuintelor din Leresti sunt ornamentatiile de tencuiala care impodobesc ferestrele, arcadele si colturile.
In Leresti domina doua stiluri de ornamentatii.
Stilul vechi se caracterizeaza printr-o tehnica ceva mai grosolana si consta in aplicatii de tencuiala colorata la braul fatadei sau incadrand armonios, simetric si estetic ferestrele.Motivele florale si geometrice, in culori vii, sunt rodul inspiratiei mesterului constructor.
Stilul nou – caracteristic noilor tendinte in arhitectura locala, se caracterizeaza prin modele noi in tehnica de lucru, mai complicate si mai pretentioase, prin care migala si priceperea mesterilor duc la rezultate deosebite. Elementele de baza sunt aceleasi, flori,figuri geometrice, dar se schimba tehnica de lucru si materialul folosit ( prin introducerea pudrei albe sau colorate in tencuiala folosita).Obiectul ornamentatiilor nu sunt numai chenarele ferestrelor sau braiele caselor, ci si stalpii arcadelor verandelor sau prispelor.
Un paradox in tehnica ornamentatiilor este faptul ca in Leresti nu a existat si nu exista nici un mester specialist in astfel de lucrari.Toti mesterii care au facut sau fac astazi fatadele caselor sunt din Campulung sau din comunele invecinate. Dar meritul nu le apartine in exclusivitate. Este stiut faptul ca ei au lucrat si lucreaza la sugestia si tinand cont de gustul pentru frumos al proprietarului. Este si aceasta o dovada a pasiunii si dragostei pentru frumos a locuitorilor acestei commune care, fara indoiala, in viitor va capata noi valente, Lerestiul indreptandu-se cu pasi repezi spre urbanizare.
4. OBICEIURI POPULARE
Din noianul de obiceiuri populare statornicite pe aceste meleaguri muscelene am ales spre exemplificare cateva dintre ele, unele care isi gasesc si astazi materializare in viata satului, si altele care nu au mai ramas decat ca niste amintiri din trecutul batranilor, aflate inca in viata.
Nunta
Obiceiul acesta caracteristic tuturor regiunilor tarii, la Leresti prezinta elemente specifice. Aici se poate vorbi de anumite “perioade ale nuntilor”, strans legate de indeletnicirea imbratisata de marea majoritate a locuitorilor. Fiind angajati la diferite intreprinderi forestiere din tara, lerestenii vin acasa in perioada marilor sarbatori traditionale, cand se ocupa de nunti, botezuri, etc.
Ritualul dinaintea nuntii propriu-zise, care de obicei avea loc duminica (astazi se fac nunti si in timpul saptamanii, cand sunt sarbatori religioase) avea o desfasurare nu lipsita de importanta si semnificatie. Chiar daca doi tineri se cunosteau de la hora, de la Camin sau de la munca, ritualul trebuia respectat.
a)    “ Pogadirea” (impetirea)
Impetirea sau “pogadirea” constituia prologul unei nunti, cand era harazita soarta tinerilor. De cele mai multe ori atunci se puneau bazele unei casatorii bazate pe sentimente de iubire sincere si curate; de multe ori nu se intampla asa, averea, starea materiala fiind hotaratoare.
Doua persoane din familia baiatului (tata si un alt neam), veneau sa “pogadeasca” fata. Acum erau discutate “conditiile”; erau luate in calcul sentimentele, dar de cele mai multe ori important era cata zestre, cata avere, exprimata in bani, pamant, vite, putea aduce fata in casa baiatului. Daca socrului mare-i conveneau afacerile atunci venea intr-alta zi cu baiatul, cand se aranja data “schimbului cu verighetele” si cand se fixa nunta.
b)    “Schimbul cu verighetele” sau logodna
Schimbul se face “la fata”. Aici vine baiatul cu nasul si nasa, alesi de el. Baiatul ii aduce fetei verighetele si  cel mult patru obiecte in dar. Fata-i da si ea baiatului obiecte in dar, din care obligatoriu un “servet”.Dupa ce obiectele sunt asezate pe
masa in fata nasului, acesta inmaneaza obiectele de schimb atat fetei, cat si baiatului. Pe masa mai sunt pregatite o farfurie cu grau (acum se foloseste orezul) fiert in lapte, o lingura, un pahar si o sticla cu vin. Cu aceeasi lingura luau, pe rand, de trei ori din orez, mai intai baiatul si apoi fata. Din sticla de vin se puneau in pahar si tot de trei ori beau fiecare, in aceeasi ordine. Apoi se asezau la masa (“ospat”).
c)     “Bradul” (fedelesul)
Sambata de dimineata, prietenii ginerelui vin si fac “bradul” – o coroana din crengi de brad cu care se impodobesc poarta si stalpii casei.
Mireasa cu prietenele sale umbla prin sat si invata fetele “la facutul betelelor”, adica al florilor care se prind duminica – in ziua nuntii propriu-zise – in pieptul nuntasilor de catre mireasa si “domnisoarele de onoare” alese dintre cele mai apropiate prietene.
Spre seara, ginerele pleaca cu colacul de mireasa, “fratele de ginere” – unul dintre cei mai buni prieteni ai ginerelui – rupe colacul in doua deasupra capului miresei. Jumatatea din dreapta o da fetei iar cea din stanga baiatului. Apoi “se joaca la fedeles” pana la miezul noptii.
Tot la mireasa, in aceeasi seara se facea foc, se impodobea un varf de brad, care, a doua zi, se punea in varful unei prajini. Acesta era coborat de un flacau atunci cand “se lua mireasa”(astazi acest obicei nu se mai practica).
Pentru a lua mireasa ginerele pleca cu o frumoasa escorta de flacai calari. Unul dintre ei spunea “oratiile” (astazi nici acest obicei nu se mai practica).
Inainte de venirea ginerelui, mireasa iesea cu lautari si cu alai la cea mai apropiata fantana. Aici se umplea o “vetrita” cu apa care se aducea la hora de langa fantana, cu un servet trecut prin urechile ei si se punea inaintea miresei, iar aceasta o rasturna cu piciorul. Acest obicei se repeta de trei ori.
d)    Nunta de zi a fetei
Duminica dimineata, fata cu “sora de mireasa” si baiatul cu fratele de ginere
merg la biserica pentru “inchinare”, dupa care, cu mare alai, merg la fotograf. Dupa intoarcerea de la fotograf se aseaza la masa, la asa zisa “masa de zi a fetei”.
Aproape de pranz, la casa ginerelui, in urarile vorniceilor si in cantecele lautarilor, are loc ritualul de nunta al “barbieritului”. Barbierul satului il tunde si il rade pe ginere, in vreme ce lautarii canta cu patos si cu umor “Cantecul barbieritului”: “Pusei briciul sa ma rad, / Nu mai plec in jos pe vad / Si pe ulite in sat / La fete de maritat.”
Un “voinicel” din randul celor casatoriti, ii dezvaluie o perspectiva nu prea roza: “ Frunza verde, mar uscat, / Pana nu m-am insurat / Aveam cal de-ncalecat / Si mandre de sarutat./ Dar de cand m-am insurat,/ Calul pe malai l-am dat./ Nu luai fata cu mosie / Sa-mi porunceasca ea mie,/ Far’ saraca, si sa-mi placa,/ Cand oi zice taci, sa taca!”
Dupa ritualul barbieritului, in mijlocul “cetei de voinicei” ginerele pleaca pe jos, cu lautarii dupa el, sa-i ia de acasa pe nasi si impreuna cu tot alaiul porneste spre casa miresei unde se face “iertaciunea”.
-         “Iertaciunea”. In timp ce domnisoarele de onoare pun betelele nuntasilor aflati in curte, ginerele si mireasa, impreuna cu nasii, insotiti de lautari, intra in casa si isi iau “iertaciune” de la parintii miresei: “Iertati-ne, cinstiti parinti / Si ne blagosloviti!”.Aceste cuvinte se repeta de trei ori, iar dupa fiecare zicere, tinerii fac cate un pas catre parinti. Parintii isi blagoslovesc copiii, mangaindu-i si sarutandu-i pe crestet, rostind de trei ori: “ Iertati fiti,/ Si blagosloviti!”. Apoi tinerii le saruta dreapta, cu respectul si seriozitatea cuvenita acestui moment important.
Dupa iertaciune, lautarii canta “hora miresei”. Mirii, nasii si parintii cu toata multimea adunata in fata casei “joaca in mijlocul ulitei” .Discret, soacra mica se desprinde din hora  intrand in casa. Ginerele insotit de nasi si doi lautari se duce dupa ea, “pentru a-i rupe ia”. Soacra mica-i baga ginerelui in buzunar o batista si o turta dulce. In timpul acesta, in strada, din bradul “jucat” de voinicei, impodobit cu mere, nuci si alune, nasa ia colacul din faina de grau si-l rupe deasupra capului
miresei. Jumatatea din dreapta i-o da ei, iar cealalta jumatate o arunca “in cele patru vanturi”. Odata incheiata si aceasta se merge la biserica, pentru cununia religioasa, in doua care cu boi frumos impodobite cu beteala si servete.
Credem ca este interesant si important sa aratam ce face mireasa in timp ce ginerele este supus obiceiului barbieritului. La ea acasa are loc “gatitul” si “punerea betelii”.
Inconjurata de prietenele sale, mireasa este imbracata in traditionala rochie alba, de catre “druste” (femei in atributiile carora intra gatitul miresei), iar nasa-i pune beteala cu multa grija, “ca sa nu-i incurce firele aurii”, eventualitate nedorita in care, viitoarea nevasta va incurca toata viata treburile gospodaresti.  In timpul gatitului, de obicei, mireasa ori plange, ori sta “spasita” (suparata).
In tot acest timp, miresei i se canta versuri din “Cantecul gatitului”: “Copila, din doi parinti, / La ce focul te mariti! /…………….” ori din “Cantecul betelii”: “Pana ieri cu fetele, / Astazi cu nevestele! / Ia-ti mireasa ziua buna / ……………. ”.
Si pentru a intregi acest moment lautarii-i canta  : “Taci mireasa nu mai plange, / Ca la maica-ta te-oi duce / Cand o face plopul pere / Si rachita micsunele! / Ca-i plange si-i suspina / Cand barbatul te-o mustra; / Ca mila de la barbat, / Ca frunza de par uscat; / Daca vrei sa te umbresti, / Mai tare te dogoresti!”
Dupa incheierea cununiei religioase, nuntasii se opresc la casa ginerelui. Aici sunt asteptati in poarta de socrii mari, soacra mare si nasa se spala pe maini cu apa pe care le-o toarna mireasa dintr-o cana. Dupa spalat, soacra mare pune un pumn de bani  in cana miresei, iar aceasta le da un prosop pentru a se sterge pe maini.
e)    “Masa mare” (ospatul mare)
Masa mare, careia se obisnuieste sa i se mai spuna si “masa de seara”, cuprinde o mare varietate de bucate, din care nu lipsesc traditionalele sarmale, stropite de la inceput cu tuica si vin din belsug.
La miezul noptii se scoate darul de catre ginere si nasi. Dupa scoaterea darului, nasa se duce cu mireasa si o dezbraca de voal, gatind-o in costum national, cu marama, ca nevestele. Tot timpul cat i se aseaza marama, mireasa trebuie sa sada pe un butoi, pentru a naste baieti. Apoi se prezinta nuntasilor gatita, semn ca a intrat in randul nevestelor.
Dupa hora celei mai noi neveste, in joc nu mai raman prinse decat neamurile cele mai apropiate ale mirelui (frati, surori,…) si parintii sai. In acest timp soacra mica imparte daruri rudelor baiatului: camasa- socrului mare, ie- soacrei mari, basma- surorii ginerelui, camasa-fratelui ginerelui.
Acestui moment i se atribuie urmatoarea zicala: “Soacra mica cu nimica. / Soacra mare si cu nori si cu feciori, / Si cu ie de fuior”.
Apoi tinerii casatoriti se retrag si nu se mai arata pana catre pranz. In urma lor, nunta isi poarta mai departe nuntasii, pana dincolo de zorii zilei.
Dar nunta nu se sfarseste aici. Luni seara, tinerii casatoriti merg la socrii mici si la nasi, pentru a-i lua la casa socrului mare, unde se continua petrecerea.
“In ziua de joi”, se merge cu “calea valea, adica baiatul si fata, impreuna cu nasii, socrii mari si rudele mai apropiate, merg la socrii mici cu un plocon compus din cozonac, zahar, orez, vin si altele,”bucate” care simbolizeaza bunastarea.
Duminica, la o saptamana dupa nunta, tinerii insotiti de nas, merg la biserica cu lumanarile de cununie, unde le vor lasa definitiv, impreuna cu un cos cu “prinos” pentru biserica. Dupa ce vor primi din partea preotului “binecuvantarea”, se intorc la socrii mari pentru ultimul ospat.
B.”Datul d’a verii si d’a suratele”
Acest obicei este destul de vechi in Leresti, batranii din sat luand cunostinta de el inca de la inceputul secolului de la parintii si rudele lor. Astazi se poate spune ca el este cel mai raspandit in comuna, respectandu-se ziua rezervata si ritualul specific.
Orice strain care vine in comuna si nu este familiarizat cu acest obicei, poate ramane cu ideea ca locuitorii ei sunt parti componente, ramuri ale aceluiasi arbore genealogic, la fiecare pas facandu-se auzite cuvintele: “vere”, “verisoara”, “soala”,
“solica”, “surata”. Obiceiul este un legamant facut intre doua sau mai multe personae intre care nu exista un grad de rudenie. Acest obicei se practica atat de tineri (chiar copii), cat si de varstnici. Radacinile acestui obicei, atat de vechi in Leresti, credem ca-si are provenienta in relatiile dintre oameni, in trecut. Cand afirmam aceasta, ne bazam pe faptul ca taranul de multe ori sarac ori neputincios in fata greutatilor, a cautat un sprijin, un ajutor la semenii sai din aceeasi categorie sociala si pentru a intari aceasta legatura i-a dat un caracter de juramant. Cu trecerea anilor, acest obicei a intrat in randul datinilor, pierzandu-si din scopurile sociale initiale, fiind adoptat de foarte multi.
Obiceiul acesta este o parte componenta celei de-a doua zi a “Rusaliilor”. In aceasta zi se organizeaza acasa la unul din grupul ce-si propune a “se da de-a verii” un ospat, din contributia tuturor, cu bucate pregatite tot de ei. Nimeni in afara lor nu poate atinge lucrurile si obiectele care vor fi folosite in ritual. Ritualul are loc fara martori, persoanele care nu fac parte din grup fiind indepartate din incapere. La masa nu trebuie sa lipseasca cescutele de portelan, intrucat astazi, la efectuarea schimbului, nu se folosesc cescute din alt material. La sfarsitul ospatului avea loc schimbarea reciproca a cescutelor, zicandu-se urmatoarele: “Surata in sus,/ Surata in jos / Ca afara e frumos”,  daca era vorba de fete, sau: “Vere in sus,/ Vere in jos / Ca afara e frumos “, daca era vorba de baieti.
Cat timp se rosteau cele de mai sus, tinerii stateau in picioare, tinand cescutele in mainile incrucisate.
Daca in perioada de un an de la efectuarea ritualului “rudenia” era dovedita prin ajutorul, sprijinul, material sau moral, al unuia dintre veri, se continua legamantul, fara a fi nevoie de un nou juramant. In caz ca pe parcurs se iveau neintelegeri, se gaseau alti “veri”, pentru inrudire. Dar persoanele legate reciproc prin juramant puteau sa se inrudeasca si cu alti “veri”, fara a stirbi deloc din juramantul anterior.
C. Inmormantarea
Inmormantarea este unul din obiceiurile ritualului ortodox, care, in Leresti prezinta forme specifice ca urmare a incadrarii si trainiciei in timp a traditiilor locale.
De la inceput trebuie sa specificam ca in Leresti nu se intalneste obiceiul semnelor de moarte.
Dupa ce mortul este scaldat de neamurile sale, primenit in costum national, trupul ii este asezat in cosciug si depus in camera cea mai frumoasa a casei.
Mortului i se leaga la degetul mic de la mana dreapta un “ban pentru plata vamilor”. La cosciug, in partea dreapta, in locul unde este mana cu banul legat de deget, se lasa o “fereastra” pentru ca, in prima noapte vine “catelul pamantului” si-l latra ca pe un necunoscut. Pentru a fi primit in pamant catelului i se da banul.
Cat timp mortul este asezat pe masa, niciuna din rude nu trebuie sa mature, sa se pieptene sau sa se spele. In caz ca se incalca acest ritual, se spune ca, mortul odata ajuns pe lumea cealalta si fiind intrebat “Ce fac neamurile?” ar raspunde: “se laia,se pieptana”. Atunci mortii ar spune:” sa vina si ei incoa’”. Deasemenea, din casa si din ograda nu se scoate nici un obiect pana la inmormantare iar cat timp mortul este in casa, se inchid toate vietuitoarele mici (caini, pisici, gaini,…), sa nu treaca pe sub masa mortului, ca acesta sa nu se faca “strigoi”.
Sub masa mortului se pune o oala de pamant plina cu apa, pentru a se scalda sufletul, iar cand se pleaca la cimitir, se arunca si se sparge oala in curte.
In prima noapte dupa inmormantare (pana la ivirea zorilor), rudele apropiate merg la mormant cu o sticla de vin si cozonac, aruncand peste el pentru “tamaiat” “si ca sufletul sa aiba hrana”. Se spuna ca, in urma acestui ritual, ar pleca si “catelul pamantului”. Din acest moment, sase saptamani, zi de zi, dimineata, unul din membrii familiei tamaiaza mormantul ca si locul unde a murit si a fost scaldat. Tot sase saptamani, la fereastra camerei unde a stat mortul se pun doua pahare:unul cu apa si unul cu vin. Se zice ca sufletul sta la streasina casei sase saptamani si vine sa se scalde in pahare. Tot in perioada celor sase saptamani, in fiecare zi, una din rudele mortului duce apa la trei case, pentru curatirea sufletului.
Dupa cele sase saptamani obiceiurile se deruleaza in exclusivitate conform ritualului ortodox.
D. Obiceiuri de Anul Nou
a) Obiceiuri de casatorie
-Obiceiul cu “sorcova”. In seara zilei de Anul Nou, gospodinele, asteptandu-se la venirea colindatorilor, prepara, pentru a imparti, covrigi, cornuri, cozonaci. Daca au fete mari, mai prepara si niste gogosi de forma mai putin definita numite scovergi. Prima gogoasa facuta din aluatul respectiv este data fetei.(Acest obicei este caracteristic fetelor). La miezul noptii fata iese in curte, se urca pe poarta si mananca din “scovarga”,pana se aude un latrat de caine. Din directia de unde latra cainele, de acolo va fi viitorul sot.
Durata de timp care trece pana la latratul cainelui, indica perioada pana la casatorie – mai mult sau mai putin.
-Obiceiul lovitului unui animal. La miezul noptii, fata sau baiatul intra in grajdul unde se afla vitelul si-l loveste cu piciorul pana se ridica.” De cate ori il loveste pana in momentul ridicarii, peste atatia ani se va casatori”.
Daca animalul se va ridica cand intra in grajd, fara a apuca a-l lovi, casatoria va avea loc pana intr-un an.
-Obiceiul cu piftiile de porc. Acest obicei este colectiv, practicat in familiile cu mai multi copii. Pentru a-l indeplini, trebuie ca piftiile de porc sa se faca in ultima zi a anului. Se scot oasele si se aseaza intr-un loc din ograda, intr-o ordine bine stabilita, fiecare os avand corespodent intre numele copiilor respectivi, baieti sau fete. La anumite interval de timp se observa ordinea in care oasele au fost luate de caini. Ordinea respectiva va fi si cea a casatoriei.
b) Obiceiul de munca
Se taie o ceapa in doua si se scot 12 foi. La miezul noptii foile se aseaza in ordinea lunilor anului si se pune sare in ele. Dimineata, se evalueaza lunile cele mai secetoase sau ploioase, in functie de cantitatea de apa lasata. Tinandu-se cont de aceasta, se stabilesc perioadele necesare executarii diferitelor munci agricole:arat, semanat,cosit,stransul recoltei,etc.
E. Poezia populara
Poezia popular din zona Lerestiului nu a fost cercetata indeajuns, existand numeroase productii de acest gen.
Am amintit deja poezia “Danciu” (intr-un capitol anterior). Mai jos redam poeziile “Albina” si “De Sfanta Maria Mare”.
Albina
“Cand era candva intr-o vara,
Un tigan manca o para.
O albina cand zbura
Drept pe para se lasa.
-Ei! Gandi tiganul acum
Pentru ce nu-ti vezi de drum?
Fi-rai sa fii tu, neroada
Daca musti si pe la coada.”
De Sfanta Maria Mare:
“De Sfanta Maria Mare
Cobor oile la vale.
Si se duc si nu mai vin
Pan’ la Sfantul Constantin.
Raman stani fara stapani
Strungute fara bacite.”
Cele mai semnificative poezii populare lerestene sunt “colindecele”.
Acestea sunt creatii artistice populare, izvorate din relatiile dintre oameni, din
starile lor sufletesti.
Astfel, se intalnesc colindece de casatorie, de munca, colindece destinate celor bogati, s.a.
Obiceiul colindecelor in serile sarbatorilor de iarna, dar mai ales in noaptea Anului Nou, este des intalnit in Leresti. O remarca importanta se refera la faptul ca, in noaptea Anului Nou, fetele erau cele care mergeau cu colindatul. Acest lucru este mentionat in marturisirile persoanelor chestionate si intarit prin chiar textul colindecelor culese.
-Colindece de gazda
“DOAMNE, TREI HOTI DE JANDARMI”
“Doamne, trei hoti de jandarmi,                   Doamne, c-un spin de maces,
Trei hoti de jandarmi                                       C-un spin de maces
Doamne, pe Hristos l-au prins                         Doamne, macesu-ntepa
Pe hristos l-au prins                                          Macesu-ntepa
Doamne, si mi l-au ucis                                     Doamne, si Iisus tipa
Si mi l-au ucis                                                      Si Iisus tipa.”
“SUS IN POARTA RAIULUI”
“Sus in poarta raiului                             Taci cu mama, nu mai plange
Sade Maica Domnului                            Ca m-oi duce, ti-oi aduce
Cu un prunc micut in brate                    Doua mere, doua pere
Pruncul plange, mama-i zice:                 Si cheita de la rai.”
Ai sa ajungi un mare crai
-Colinde de june
“SUS PE PLAI IN SUS”
Sus pe plai in sus                                 Cu trei troieni de ciute
Si mai pe din sus                                  Tot ciute marunte…
In cea zanoaga verde                           Dar cine le paste
Unde iarba-mi creste,                          Si cin’ le pazeste?
Creste-mi otraveste                              Nita voinicel
Dar cine mi-o paste?                             S-a luat dupa ele
Nita voinicel!                                           Si le-a zagasit
Sub verde molift                                       Eu sa fi-auzit
La lina fantana                                          Si sa fi sarit
Unde apa-i cura                                        Doua, trei sarite
Cate-o picatura                                         Peste-un varf de munte,
Picatura cura,                                            Peste munti de frunte,
Ciutele se-aduna                                       Peste munti inalti
Sa bea apa buna.                                      Codri laudati
-Nita, om voinic,                                       Codri si cu brazi
De ce n-ai traznit?                                    Brazi frumosi si-nalti.”
-Iordanitul. Colindatul la Sf. Ion
“COLIND LA RAIU”
“Frunza verde d’asion
Pe deal pe la Spiridon
Toate pasarile dorm,
Numai eu nu pot sa dorm:
Tot ma-ntorc si iar ma-nvolv
Ca vulvoarea in cea gradina
Ca brenita-n apa lina,
Ca vaca la batatura,
Ca albina la stupina!
Si ma mir ce foc m-oi face:
Face-m-as un ingeras
Tot ingeras dragalas
Sa ma sui pe mandru plai,
Sa ma sui mereu la rai:
Raiule gradina dulce,
Eu d-aici nu m-as mai duce;
De dulceata poamelor,
Verdeata livezilor,
De glasul pasarilor,
De mirosul florilor!”
-Colindece de casatorie
“Foicica d’asion
Toate pasarile dorm
Numai una n-are somn,
Umbla din pom in pom
Si striga mereu
Ion, Ion…
……………………….”
ZIUREL DE ZIUA
“Sus in varf de bradulet, ziurel de ziua
S-a oprit un soimulet …
El se uita drept in soare …
Tot miscand din aripioare …
Jos la poala bradului …
Creste foaia fagului …
Ea de soare se fereste …
Si de umbra se lipeste …
-Floricica de la munte …
Eu sunt soim, soimut de frunte …
Si am venit in zborul meu …
Pe o aripa sa te ieu …”
TRANDAFIR FRUMOS
“-Ce stai june nu te-nsori trandafir frumos
Cat e campul plin de flori            -“-
Fetele nu te iubesc                       -“-
Ori parintii nu voiesc?                  -“-
-Ba parintii ma voiesc                   -“-
Si fetele ma iubesc                        -“-
Astept dulcea primavara              -“-
Sa seman o gradinioara                -“-
Si sa seman floricele                      -“-
Pentru dorurile mele.                    -“-
CETINULE, CETIOARA DRAGA!
“-Ce stai june, nu te-nsori, Cetinule, cetioara draga
Ori fetele te urasc?                          -“-
-Ba fetele ma iubesc                        -“-
Si parintii mei voiesc                        -“-
Mi-a dat cuget ca sa astept             -“-
Pan’ la dulcea primavara                 -“-
Flori, flori frumoase-om semana    -“-
Si la fete mari le-om da                      -“-
Si la scumpa mea mireasa,               -“-
I-oi da floarea mai aleasa                -“-
I-oi da maghiranul din glastra         -“-
Si garoafa din fereastra                    -“- “.
TRANDAFIR FRUMOS
La doi meri si la doi peri,   trandafir frumos,
E un pat mare-ncheiat                   -“-
Trandafir cu frunza-i verde           -“-
-Dar in pat ce-i asternut?              -“-
Macat verde de matase                -“-
Impletit de Mita-n sase                 -“-
-Dar in pat cine dormea?              -“-
-Doarme Mita si cu Gheorghe      -“-
-Scoala Mito! Oi fi dormit              -“-
Ti-au venit surorile                          -“-
Si-ti fura garoafele                           -“-
-Lasa maica sa le fure                      -“-
Cate de-ale-am rasarit                    -“-
Ca Gheorghe eu n-am gasit           -“-
Asa ‘nalt si subtirel                          -“-
Parca-i tras printr-un inel               -“-
-Scoala Gheorghe-oi fi dormit       -“-
Ti-au venit frati si cumnati             -“-
Sa-ti fure murgul din grajd             -“-
-Lasa maica sa mi-l fure                  -“-
Cati cai eu am dobandit                  -“-
Ca Mita eu n-am gasit                     -“-
Asa ‘nalta si frumoasa                     -“-
Parca-i din cutie scoasa                   -“-“.
-Colindece de munca (de ocupatie)
GANE, GANELE
“Cate flori sunt pe pamant
Toate merg la juramant,     Gane, Ganele
Numai floarea soarelui
Sade-n poarta campului               -“-
Si judeca florile
C-au facut miroasele                     -“-
Dete o ploaie, dete-un vant
Si le pleaca la pamant                   -“-
Dete o ploaie, dete-un soare
Si le scula in picioare                     -“-
Ce folos ca le-a sculat
Ca miroasele le-a luat                  -“-“.
-Colindece pentru cei bogati
“Mai boieri bogati
Ia va mai sculati
Si va mai uitati
Pe hula devale
Soarele rasare
………………………”
-Alte colindece
O NAE, NAE
“Dinspre dalbul rasarit        o Nae, Nae
Dar nu-i dalbul rasarit
Si e Nae impodobit                     -“-
Cu aur si cu argint
-Mai Naica, dumneatale            -“-
Dete calul de vanzare
Sa-ti dau doua-trei parale         -“-
Sa-ti dau doua-trei parale
Sa-ti dau seaua calului               -“-
Fruntea armasarului”.
PE CARAREA SERPUITA
“Pe cararea serpuita
Cu argint impodobita,
Trec cantand, cantand
De zor
Cete de colindatori:
-Busuioc verde pe masa
Da-ne drumul gazda-n casa
C-am venit sa colindam
Pe la case sa uram
Si noroc sa va aducem
La anul si la multi ani!”
Obiceiul cu “pamatuful”
Pe varful unui fus, se faceau inelute cu beteala si fir, iar dupa ce erau insirate pe ata, se impleteau pe un buchet de busuioc, denumit “pamatuf”.
Fiecare fata mare care se ducea la colindat avea asupra sa un astfel de pamatuf.
Daca se intalnea cu baiatul pe care il iubea, ii dadea in dar pamatuful ca semn al sentimentelor curate si sincere nutrite pentru el. Adoua zi la hora, ei jucau impreuna, baiatul tinand in mana dreapta, in tot timpul jocului, pamatuful ca pe un semn al izbanzii sale.
Dar de cele mai multe ori nu se intampla asa. Baietii umblau prin sat nu pentru a colinda, ci special pentru a lua pamatuful fetelor. Daca ele nu voiau sa le dea de buna voie, atunci ei apelau la forta. Rare erau cazurile in care ei nu reuseau sa le ia pamatuful. Aceasta se intampla numai cand fetele reuseau sa-l ascunda bine in buzunare, pe sub haine, in san si, dupa marturisirile informatorului, chiar in gura (pamatuful fiind destul de mic).
A doua zi la joc, fata nu avea ce face si trebuia sa joace cu baiatul care-i luase pamatuful, chiar daca sentimentele nu-i dictau aceasta. In schimb, baiatul juca cu tot focul, tinand in dreapta pamatuful, ca simbol al atingerii obiectivului prin forta.
Daca se intampla ca pamatuful sa le ramana, fetele mergeau pe marginea garlei – fara sa fie vazute de cineva – si-l puneau intr-un loc unde apa era mai mica, pentru a nu fi luat de curent. Apoi faceau o sezatoare la una dintre ele si se trageau “sorturile”, adica biletele pregatite dinainte, care mentionau calitati si defecte ale unor fete sau baieti.
A doua zi de dimineata, pana in zori, tot in cel mai strict secret, ele se duceau la locul unde ascunsesera pamatuful. Aici, dupa configuratia pe care o prezenta pamatuful, se trageau concluzii asupra viitorului sot. Daca pamatuful era impodobit cu cristale de gheata, insemna ca baiatul va fi bogat; daca se agata de el un betisor, insemna ca el lucreaza in munca forestiera. Daca se prindea un pai, insemna ca el este agricultor, daca se agatau fire de lana, pastor, iar daca pe pamatuf nu se prindea nimic, insemna ca el era sarac, acesta fiind un semn ca fata
sa se marite sau sa nu se marite in anul respectiv.
Suntem de parere ca tocmai popularitatea acestui obicei este motivul pentru care baietii nu s-au preocupat de plugusor pentru colind in noaptea de Anul Nou. Plugusorul a fost un obicei care a patruns in Leresti din comunele invecinate. Nici astazi nu sunt multi cei care-l practica, dar nu mai putin adevarat este si faptul ca obiceiul cu “pamatuful” a ramas o amintire.
5. CREATIA ARTISTICA
A. Arta populara
Expresia cea mai elocventa a artei populare lerestene, ca de altfel pe intregul teritoriu national, o constituie portul popular, aceasta mirifica oaza de istorie ce poarta in model, culori si structura, o parte a existentei noastre milenare.
a)    Costumul popular
Caracterul dominant al costumului popular femeiesc din Leresti, ca de altfel din toata zona de nord a judetului Arges, este dat de linia structurala simpla, datorita fotei care inconjoara corpul de la talie in jos, aderand puternic pe solduri. Aceasta simplitate este innobilata de prezenta altor piese de port traditional: camasa impodobita cu ornamente, in general de un contur mare, in culori sobre si marama, care da o nota de distinctie intregului costum. In cele ce urmeaza vom trata in special costumului femeiesc, avand o deosebita specificitate, mai ales in ceea ce priveste iia.
Portul popular femeiesc inchegat in conditii social-economice specifice, are o nota puternic traditionala. Elementele de port prezinta o bogata si frumoasa compozitie ornamentala. Nici una dintre piesele de port femeiesc nu este lasata fara ornamente, executate in tehnici dintre cele mai variate, cu un simt artistic desavarsit, atat de caracteristic Lerestiului.
-Iia
Iia, cu culorile caracteristice de negru si albastru (mai ales acesta din urma), este cunoscuta in terminologia zonei ca “iia de Leresti”, culoarea sa, “albastru de
Leresti”, contribuind la faima costumului femeiesc lerestean. Facuta din panza de casa, tesuta din doua ite, are de obicei doua parti: trupul si poalele. Gura de la gatul ei se obtine prin incretirea foilor din care sunt formate pieptul, spatele si “manicile”. Incretiturile de la gura gatului sunt acoperite in majoritatea cazurilor de un mic guler, dar se gasesc si camasi fara guleras.
Dupa tehnica impodobirii, iile se impart in doua categorii: brodate (cusute) si alese in razboi. Iia de Leresti se caracterizeaza printr-o cusatura bogata, poate chiar prea incarcata, realizata cu materiale obisnuite: lana, arnica, matase, un fir de argint si un fir de aur, fluturi si beteala. Motivele ornamentale folosite sunt destul de variate. Cel mai frecvent este cel denumit in mod curent “fusti” sau “fuste” (“braduleti”). Ele se aseamana cu niste incrustari in lemn, insirate de o parte si de alta a unei nervure. Lucrate in negru, albastru si in fir, motivele in “fusti” constituie elemente ornamentale cu efect decorativ incontestabil. Un motiv ornamental tot atat de reusit aflat pe iile lerestene este si “ciarba”. Acest ornament se compune dintr-o linie serpuita, usor arcuita la piept, altita si lungul manecii. Alte motive, ca “suveicuta”, cusuta pe “rumanescuri” si “pe fir” ori “serpeasca”, sunt destul de apreciate, ca, de altfel, si “carligele”si “rotile”.
In privinta tehnicii cusaturilor, cel mai frecvent este punctul in cruce, cusatura cu fir, dar revine totusi mai des asa-zisul “punct batranesc”, cu ajutorul caruia se realizeaza o broderie numita “in rumanescuri”. In tehnica aceasta se foloseste un fir gros, lasat afanat, iar printr-o abilitate a cusaturii se obtine un camp uniform de broderie in relief. Conturul propriu-zis al motivului ornamental, realizat printr-o astfel de tehnica, nu se poate distinge decat de aproape.
Gama ornamentala bogata, de o varietate destul de mare, indica simtul lerestencei nu numai in alegerea motivelor si culorilor, dar si in ceea ce priveste compozitia.
Terminologia referitoare la partile compnente ale camasii este urmatoarea: “ciupag”- partea care imbraca corpul in partea superioara si “poale”- de la brau in jos.
Iia leresteana, asa cum am aratat mai sus, exceleaza prin bogatia broderiei,exceptie facand iile de mireasa, in intregime albe.
Partea superioara a iiei se compune din “obinzica”, “ciupag” si “maneca”. Cea din urma ce este compusa la randul ei din “altita”, “incretituri”, “rauri in siruri verticale”, pe lungimea manecii si “pumnasi” care strang maneca in partea de jos (exista si o maneca larga numita “fodor”). Randurile de pe maneca strabat “incretul” facand legatura directa cu altita, fapt care deosebeste aceasta iie, ca de altfel toate iile din Muscel, de restul tarii.
-Fota
Fota este o alta piesa componenta a portului popular femeiesc care contribuie in mare masura la definirea portului lerestean. De forma dreptunghiulara, fota se poarta infasurata strans in jurul soldurilor.
Fota se tese, de obicei, din patru ite. Dar se mai intalneste si o fota tesuta in doua ite, denumita “fota scoarta”. Poarta aceasta denumire pentru ca se tesea ca si o scoarta (mai tare), dar ea era o fota de purtare, care se imbraca de catre lerestence in fiecare zi, ca vestmant de lucru.
Fota de tip vechi este tesuta in vargi si benzi la capete. Mai recent, ea prezinta motive ornamentale geometrice sau florale, executate in tehnica “alesaturilor” de mana, in culori in care s-a amestecat cu discretie si firul metalic argintiu si auriu, pana si-a facut loc cu desavarsire.
-Betele
O completare a costumului femeiesc din Leresti, o constituie “betele”, avand ornamentatie geometrica cu “vargi” sau “ochiulete”, colorate si bine combinate din punct de vedere cromatic.
-Marama
Marama este o tesatura de borangic in doua ite, fiind una din piesele de podoaba ale costumului femeiesc de sarbatoare. De forma unui voal lung de pana la 4 m, ea este fina, spumoasa, fiind impodobita cu ornamente din bumbac sau matase, in alb, galben sau din fir de culoarea argintului sau a aurului. Ornamentele fine, presarate uniform pe intregul camp, sau concentrate la capete, sunt distribuite intr-o asociere si un ritm care tradeaza un simt decorativ si un gust artistic remarcabil. Ornamentele pot fi geometrice sau florale, dispuse in campuri romboidale, incadrate cu dungi de dimensiuni reduse, la maramele din secolul trecut, si de dimensiuni destul de mari, la cele de data recenta.
-Legatoarea
La costumul femeiesc lerestean nu se pune marama daca nu este insotita de legatoare, asezata pe cap, deasupra fruntii. Ea este formata dintr-o bucata de catifea neagra sau grena, pe care se cos in figuri geometrice sau florale margele, fluturi cu fir metalic argintiu sau auriu.
b)    Jocuri populare
Jocurile populare din Leresti se incadreaza in folclorul specific muscelean.
Repertoriul jocurilor  populare lerestene este constituit din:”braul”, “hora”, “romanu”,”sarba” si “ungureasca”(“de doi”).
Inainte, in vremurile nu prea indepartate, duminica si in sarbatorile religioase se facea hora la carciuma din sat. In joc se prindeau mai intai baietii si apoi intrau si fetele, fiecare langa baiatul ce-i era drag. Ambitia fiecarui baiat era “sa faca el primul” si cum toti voiau la fel (sa conduca jocul), ieseau certurile fara de care o hora era de neconceput.
Fata care juca langa baiatul ce conducea jocul, nu putea fi despartita de acesta, jucand astfel toata seara. Atunci cand lautarul striga “al doilea rand” se intorcea jocul, astfel incat capul devenea coada si coada, capul de joc.
In Leresti nu au existat niciodata lautari. Toti lautarii erau adusi din asezarea vecina Bughea de Sus si cantau la vioara, cobza, tambal si clarinet.
-“Braul” este un joc mixt, care se joaca in semicerc sau in cerc deschis, cu bratele pe umeri sau la brau. Dintre variantele sale, cele mai des jucate au fost si sunt:
-“braul pe sase”, la care pasii si melodia se incadreaza in faza muzicala de trei, sase, noua sau douasprezece masuri;
-“braul de opt”, la care pasii si melodia se incadreaza in fraza muzicala de patru timpi. Din punct de vedere al figurilor el este mai simplu decat “braul de sase”.
-“Hora” este unul dintre cele mai populare jocuri din Leresti, fiind jucat in toate momentele de sarbatoare din viata omului. Este un joc mixt, in fraza muzicala de doi timpi, care se joaca in cerc, dansatorii tinandu-se de maini.
-“Sarba” este un joc mixt jucat in semicerc, cu bratele pe umeri, in masura de 2/4, intr-un tempo “alert”. Asa cum se joaca in Leresti, saltaret si plimbata la inceput in fuga, iar dupa ce s-au prins fetele in joc, din ce in ce mai repede, revine alternand apoi cu perioade de “respiro”, dupa care se intra in tempo-ul initial.
-“De doi”sau “Ungureasca” este un joc de perechi, caracteristic zonei de nord a judetului Arges. Se remarca prin varietatea tinutei si schimbarile in timpul jocului, prin invartire, fara a se da drumul mainilor. In zona Muscelului, deci si in Leresti, acest joc se caracterizeaza prin viteza, miscari marunte, vioaie si dantelate. Linia miscarilor este fina.
-“Romanu” este un dans mixt care se executa in hora obisnuita, in formatie de cerc, spre dreapta si spre stanga sau prin intoarcere la comanda strigata. Masura in care se joaca este simpla, 2/4, iar tempo-ul repejor.
B. Pictura
Pictura in Leresti este dominata de numele a trei artisti: Gheorghe Popescu, Stefan Chioreanu si Gheorghe B. Negru (pictor naiv).
Gheorghe Popescu a trait si a creat la sfarsitul sec. XIX si inceputul sec. XX. A zugravit biserica “Mucenita Marina” din Campulung in 1897, biserica “Nasterea Maicii Domnului” din Valea Foii in 1902, “Sfintii Voievozi” in 1908 si “Sfanta Treime” din “Raceni Voinesti”.
Frate al poetului Jean de Leresti, Gheorghe Popescu a fost casatorit cu o armeanca, Sani, sora a arheologului Avachiam. A fost elev al pictorului Ioanid.
Gheorghe B. Negru se situeaza la polul opus in ceea ce priveste destinatia si tematica picturii ca si tehnica manuirii penelului. El face parte din categoria pictorilor naivi ce-si folosesc propriile resurse si mai putin calitatile dobandite prin cultura sau educatie. Autenticitatea si prospetimea imaginatiei, sinceritatea sentimentelor, placerea de a exprima cu mijloacele de care dispune in mod firesc, fara a cauta o tehnica perfecta sunt caracteristici ale stilului sau.
Gheorghe B. Negru a creat o gama larga de tablouri: naturi moarte, scene de munca, scene din viata sociala, dar florile si tablourile inspirate din ocupatia de baza a lerestenilor – munca forestiera – sunt de referinta. Sa nu uitam ca a petrecut 45 de ani in mijlocul padurilor, la “ulucarit”, “jilipuri”, canale “de gros”. Naivitatea si sinceritatea picturii sale tradeaza sufletul cald al acestui om, nascut si crescut in Leresti.
Cel mai reprezentativ nume al picturii lerestene a fost Stefan Chioreanu, un cronicar cu penelul, al timpului sau.Portretist si peisagist neintrecut, inzestrat cu un deosebit talent, el a fost un colorist important al Muscelului, un harnic slujitor al picturii. Stefan Chioreanu are un stil original si clar. La portrete expresia chipului infatiseaza starile sufletesti ale personajului. Pentru fiecare portret, pictorul lucreaza in cadru adecvat, care scoate in evidenta – aici fiind marele sau merit – nu numai chipul, dar si frumusetea portului popular, iia si fota, marama si legatoarea, “macatele” si “velintele” cu minunata lor policromie.
Pictorul Stefan Chioreanu s-a nascut in vara istoricului an 1918, pe data de 5 iulie, in orasul Cluj. A fost al patrulea din cei cinci copii ai Elisabetei si ai lui Carol, oameni saraci, care datorita lipsurilor, pleaca la Bucuresti cu intreaga familie, in anul 1920. Aici, tanarul Stefan urmeaza scoala si liceul “Mihai Viteazu”. In timpul liber, desena planse la desen si biologie pentru colegii “de bani gata”.
In anul 1936 il cunoaste pe Puiu Dogarescu, care il recomanda tatalui sau, Ion Dogarescu, vestitul pictor de biserici al acelor vremuri. Apreciindu-i talentul, acesta, il ia ca ucenic. Asa se face ca in anul 1938 poposeste in Leresti pentru a picta, impreuna cu Ion Dogarescu si Vasile Blendea, interiorul si exteriorul bisericii “Inaltarea Domnului”.
Aici si acum o cunoaste pe Maria Voican, viitoarea sa sotie, mutandu-se definitiv in Leresti, unde va trai si picta pana in ziua cand moartea il va desparti de cei si cele ce i-au fost mai dragi pe lume: sotia, fiicele – in numar de cinci -, nepotii, culorile si sevaletul, penelul si scaunelul.
Ca si alti artisti de valoare, creatia lui Stefan Chioreanu a fost desconsiderata inainte de Revolutia din Decembrie 1989, dovada ca imediat dupa acest eveniment, fiica cea mica, Gabriela, printr-un admirabil efort si cu sprijinul unor personalitati din conducerea Muzeului National de Arte al Romaniei a deschis, in perioada 4-15 martie 1990, in sala Teatrului Foarte Mic din Bucuresti, prima expozitie omagiala a pictorului lerestean Stefan Chioreanu, care, prin peisaje, portrete, naturi moarte si icoane se inscrie in galeria reprezentantilor de seama ai picturii romanesti contemporane.
Nu este lipsit de interes a se consemna cateva din impresiile publicului vizitator la sus numita expozitie:
07.03.1990- “Un adevarat reprezentant al artei in toata intelegerea reprezentarii artistice in pictura. In sfarsit, dupa atata timp, am vazut si admirat tablouri pictate de un adevarat artist”…
08.03.1990- “Sa nu privim precum asupra unor obiecte de inventar. Este trairea – poate de o viata – pentru a ne-o lasa vie”.
09.03.1990- “…Cinste memoriei unui astfel de artist!”
12.03.1990-  “O raza de pitoresc in mijlocul Bucurestilor sau o vacanta in 30 de minute!”
13.03.1990- “Pacat ca ai murit, pictore Chioreanu! Ai fost si vei ramane magnific!”
15.03.1990- “Va trai mereu!”
Iata ce spune si critica de specialitate in articolul “Pictura ca post-invitatie” in cadrul rubricii “Arte frumoase” al cotidianului “Romania Muncitoare”, sub semnatura Magdei Marincovici: “ Pictura ca impregnata de liniste si lumina,
oranduita pe fagasul dragostei fata de vazute si de nevazute, a fost calea spre descoperirea treptata a omniprezentei divine, atat in lacasurile de inchinaciune, cat si in oameni si natura.
Asa a zamislit Stefan Chioreanu icoana, dar totodata peisaje din care nu lipsesc turlele bisericilor, incadrate intr-un melancolic cadru autentic, vetre de traire romaneasca, portrete marcate de calmul izvorat din sfanta alianta dintre “suflet si Dumnezeu, si flori, multe flori gingase si pure”.
C. Poezia si teatrul
Jean de Leresty (1858-1961), pe numele sau adevarat Ion Popescu, fratele pictorului Gh. Popescu, un versificator care-si petrecea verile in “satul lui ingrijit gospodareste”, angajat zeci de ani la Teatrul National din Bucuresti, a publicat doua culegeri de versuri, care, dupa opinia unor critici literari “n-au rezistat nici criticii ingaduitoare”.
Aceste culegeri sunt:
-“Cantecul gloriei”, poem in versuri “inchinat memoriei bravilor eroi care si-au dat viata pentru tara”, editat la Bucuresti in 1921 si scris “in Carpati” in 1918, din care reproduc cateva strofe:
“……………………………………..
Si ma oprii ca steiu’n brazi
Unde plang mame si suspin…
Pe-ai lor viteji de ieri si azi
Crescura sange, flori si pin.
Sa planga codrii mari de fag
Din rasarit pan’ la apus
Ca tot ce-a fost ca floarea-n prag
S-au dus in foc si s-au rapus!
………………………………………………….
Sa planga pe morminte luna,
Sa planga soarele cu foc
Sa planga vantul si furtuna
Sa smulga stancile din loc.
Sa planga apele in fantana
Cum plange viscolul pe-afara
Sa piarda hoardele pagane
Ce’ntins-au doliu peste tara.
Sa planga florile-n campie
Si trandafirii pe coline
Pe cei viteji ce zac sub glie
Si dorul mamelor s’aline.
Caci ei si-au dat si trup si viata
Pentru drapel si datini sfinte;
Iar noi, in zori, cu maini de gheata,
S-aprindem smirna pe morminte.
Sa piara demonii pieirii
Sa-naltam la cer un cant
Sa vina ingerii gandirii
S’aduca pacea pe pamant”.
-“Adancul ma cheama”, volum de poezii, editat la Bucuresti in 1923, poezii scrise sub “imperiul pesimismului”. Din acest volum reproducem poezia care da si titlul volumului:
“Adancul ma cheama
Cu glas vibrator
Si tare mi-e teama
Ca n’o sa mai mor.
In suflet si-n mine
De mult s-a ‘nnoptat
Chem moartea, nu vine…
Si ea m-a uitat!
Adancul ma cheama
Cu glas vibrator
Si tare mi-e teama
Ca n’o sa mai mor”.
Datorita nereusitei sale intr-ale poeziei, la care se adauga tinuta extravaganta si
apucaturi ridicole pentru satenii acelor vremuri (scaldatul la rau in miezul iernii, gauritul palariei pentru “a avea aer”), cat si a faptului de a fi avut foarte multe neveste (vara si nevasta- cum se spunea), lerestenii l-au poreclit “poetul Ciusca”.
La mijlocul sec. al XIX-lea, la Pitesti este semnalat autorul de piese de teatru Ioan C. Lerescu. Acesta a scris:
-“Fantasma”sau “Gresit, dar bine nemeritat”, comedie originala, intr-un act, scrisa la Brasov in 1851 si jucata la Pitesti, in stagiunea 1852-1853;
-in 1855 scrie vodevilul “Cum era acum 20 de ani” sau “Hotii prinsi”, ( “Furii prinsi”, in original) si traduce “Onoarea si aurul” de Ronsard, comedie in 5 acte.
In cuvantul introductive autorul scrie: “Conform drepturilor acordate prin Condica Creminala, nici o directiune de teatru nu are voie a reprezenta aceste doua piese fara permisiunea mea. Contrafacerile vor fi pironite conform iarasi acelor drepturi”.
-in 24 august 1862 la teatrul din Pitesti este jucata comedia “Dupa ploaie si caciula de oaie”.
6. PROBLEME LINGVISTICE
Examinarea atenta a manifestarilor lingvistice locale scoate in evidenta particularitati specifice in ceea ce priveste prefacerea unor grupuri de sunete intr-altele, sau eliminarea lor din componenta cuvintelor, mutarea unor silabe, cat si “noianul” de cuvinte caracteristice locului (regionalisme).
Nu lipsite de importanta sunt aspectele legate de onomastica, caracteristice localitatii.
  1. 1.   1. – Rotacismul sau prefacerea sunetului “r” in “n” , ex. :se zice “anin” in loc de “arin”.
  2. 2.   2. –Silaba “mi” se pronunta muiat (ca frantuzescul “gn”), ex.:mi-e foame;mi se cuvine.
  3. 3.   3. –Consoana “v” se inmoaie si aproape dispare: de exemplu in loc de “vin” se zice “vghin” sau “vitel” se zice “vghital” sau “ital”.
  4. 4.   4. –In loc de “bine” se zice “bghine”.
  5. 5.   5. –In loc de “boabe” se zice”boane”, de “closca” se zice “cloca”.
  6. 6.   6. –Nasturilor li se zice “bumbi” si se pronunta “bumbghi”.
  7. 7.   7. –Eliminarea consoanei “d” din componenta unor cuvinte: ex. In loc de “ma duc” se zice “ma uc”.
  8. 8.   8. –Cuvinte caracteristice locale:
ex.:     -“sodom”= multime
-“miezuina”= hotar intre proprietati
-“bleau”= fier prost (moale)
-“neder”= natarau (prost)
-“teacar”= si mai prost
-“citov”= in fire (zdravan)
-“tanarog”= faneata langa sau in padure
-“chianturi”= stanci, colturi, locuri rele
-“poarca”= purcea
-“hula”= rapa
-“garla= rau
-“soala”= verisoara
-“sordit”= a fura
i. –Problema onomasticii poate oricand face obiectul unei cercetari mai ample. Noi ne-am oprit doar deasupra catorva dintre aspectele problemei:
- in loc de “Pahontu” sau “a lu’ Pahontu” sau “neamu’ lu’ Pahontu” se foloseste porecla “Gramada”; “a lu’ Gramada”; “neamu’ lu’ Gramada”, “Ciolan”,
“Borjog”.
-“Popescu” se intalneste cu porecla de :    “Zgab” si “Vagonu”
-“Negru                           -“-                             “Maciuca”
-“Stefanescu”                 -“-                             “Cocean” si “Tolbea”
-“Preotesu                      -“-                             “Veaca”
-“Cojocaru”                    -“-                             “Corocai”, “Busuioc”
“Chiribelea”, “Blaceanu”
-“Polexe”                        -“-                              “Hoaba”, “Brezeanu”
-“Vulpoiu”                      -“-                             “Capatana”
-“Necula”                        -“-                             “Chibrit”
-“Baciu”                           -“-                             “Foaie de drum”
-“Gagea”                         -“-                             “Comanita”
Referitor la modificarile aduse numelor pana la stalcirea lor, se poate spune ca au existat cauze obiective cu implicatii in ocupatii, obiceiuri si intamplari caudate.
Daca pentru unele mai pot fi gasite explicatii, pentru altele nimeni nu mai poate oferi relatii.
Cea mai nostima, chiar caraghioasa, pare a fi porecla “Foaie de drum”. Ea isi are originea in anii 1920-1925 cand, pentru prima data in armata romana au fost introduse foile de drum pe calea ferata pentru cei care terminau serviciul militar.
La primirea foii de drum, un oarecare Baciu a inteles ca aceasta a fost data pentru a merge acasa pe calea ferata.Asa ca el a luat-o pe calea ferata, pe jos, ajungand acasa la cateva zile dupa consatenii sai. De atunci i-a ramas porecla “Foaie de drum”, iar toti ai sai erau chemati cu apelativul “a lu’ Foaie de drum”, sau “ai lu’ Foaie de drum”…
Alta porecla isi are originea in ocupatia familiei – crescatori de animale si
comercianti de carne. Aceasta este situatia uneia din familiile Pahontu, care, in fata pravaliei avea atarnat in permanenta un “borjog” (plaman) pentru a indica ca acolo este o macelarie.
Au fost situatii cand porecla a devenit nume pentru noul nascut, fie din neatentia preotului, fie datorata starii “putin euforice” a acestuia. Acesta a fost cazul invatatorului Comanita Nicolae. Desi numele de familie era Gagea, el a fost inregistrat in documente cu porecla familiei, “Comanita”.
Ion N. Necula era un fumator de notorietate. El aprindea “tigara de la tigara” nefacand pauza decat cand dormea. Din acest motiv satenii, ironici, au catalogat viciul fumatului tigara de la tigara drept un mod de a economisi chibrituri. Si asa i-a ramas lui si familiei porecla “a lu’ Chibrit”.

free counters

5 responses to “Spatiul geografic si istoric al localitatii

  1. Foarte interesante lucruri am aflat despre Leresti. Cinste celor ce au gasit toate aceste informatii si au scris aceasta istorie.Te faci sa fii mandru ca esti roman si ca apartii acestor meleaguri. Multumesc autorilor!

  2. lerestimuscel@yahoo.com pentru orice problema in legatura cu acest blog ….contactati-ma

  3. Felicitari domnule Profesor ! Ati facut o treaba minunata si de mare amplitudine. Veti ramane in istoria Lerestiului.

  4. Foarte frumos! Felicitari familiei Oana. Va multumim!

  5. lerestimuscel.wordpress.com m-a surprins in mod placut. Foarte interesant! http://filme-online-hd.eu/ – filme online hd.

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s